Ion Lozan s-a născut acum 76 de ani, în dinastia unor pietrari din satul Cosăuți. De vreo trei decenii este nedespărțit de atelierul său de sculptură, unde blocurile de piatră se transformă în lucrări de artă. Nu se mulțumește cu nivelul la care a ajuns și mereu tinde spre ceva și mai sofisticat, iar lucrările sale au trecut demult Nistrul și Prutul. “Cel de Sus mă ține că mai am de lucru pentru biserici și mănăstiri”, spune Ion Lozan, convins de faptul că mai are multe sculpturi frumoase de realizat.
− Când și cum ați îndrăgit sculptatul pietrei?
− Aici, în satul Cosăuți, este o tradiție: bunelul meu a fost pietrar și tatăl meu a fost pietrar. Prin 1958, vreo 130 de oameni lucrau la cariera din Cosăuți, alți 30 munceau la cariera din Iampol. Eu aveam în sânge această plăcere de a lucra cu piatra, dar m-am apucat de sculptat din alt motiv. A fost un conflict în gospodăria sătească, când președintele colhozului a spus ”svoloci сosăuțchie” (bastarzi сosăuțeni — trad.), iar eu spun: dar ce, în Soroca sunt puțini de aceștia? Și a început conflictul. Eu mă întâlnesc uneori cu el, și am stat odată la 100 de grame și mă întreabă: ”Pentru ce bem?”. I-am zis: ”Pentru că m-ai alungat din colhoz și am devenit om. Și încă om vestit”. Deci, am plecat din gospodărie în anul 1987 și mulți se uitau la mine și spuneau: aista în colhoz nu s-a isprăvit și încă s-a apucat aici la piatră. Nimeni nu dorea să lucreze cu mine. Pe urmă abia s-a pornit totul, am câștigat vreo patru proiecte internaționale — două de la Banca Mondială, unul de la Soros și altul de la ONU. Am făcut ateliere și îi învățam pe oameni să sculpteze în piatră, o perioadă erau câte 15 oameni — și tineri, și mai în vârstă. Majoritatea sculptorilor din Cosăuți au fost pe la mine și au învățat meseria. Dar nu la fiecare i se dă, oricum trebuie să ai un har de la Dumnezeu și trebuie să vrei…
Continuarea interviului o puteți citi în “Observatorul de Nord” care apare vineri, 12 octombrie.
Găziți ziarul în oficiile poștale și la chioșcurile de presă.
