Context general
Un fenomen specific învățământului superior postbelic a fost masificarea
lui generală, acest caracter de masă al școlii superioare fiind determinat, pe
de o parte, de imperativele planurilor ambițioase de refacere și modernizare
accelerată ale statelor abia ieșite din cel de-al Doilea Război Mondial și
de competiția dintre cele două supraputeri, determinată de condițiile
Războiului Rece, pe de altă parte. Masificarea învățământului superior era
cu atât mai importantă pentru Uniunea Sovietică, cu cât statul, care suferise enorme pagube materiale și pierderi umane, era constrâns să-și recupereze
potențialul educațional scos din circuit de război în paralel cu organizarea
rezistenței „celeilalte tabere”, adică a statelor cu un potențial de reabilitare
mult mai mare sau care se aflau în situații mai favorabile la acest capitol.
Războiul sovieto-german a produs modificări esențiale cantitative, dar
și calitative ale potențialului uman al sistemului educațional al Uniunii
Sovietice. Odată cu permiterea muncii copiilor cu și fără întreruperea
instruirii în școală, copiii și adolescenții de vârstă școlară au fost antrenați în
muncile agricole, la construcția fortificațiilor, au fost angajați la întreprinderi
industriale, războiul reducând cu mai bine de jumătate numărul de elevi
(tabel 1). În ce privește profesorii, o bună parte a lor au fost mobilizați în
Armata Roșie, antrenați în activități de producție sau în alte munci pentru
asigurarea frontului, numărul lor înjumătățindu-se după primul an de război
(tabel 1). Totodată sistemul educațional a fost lipsit și de întreg patrimoniul
material – o parte a lui a fost distrus, mai ales în zonele de desfășurare a
operațiunilor militare, iar altă parte a clădirilor școlilor au fost transformate
în cazărmi, spitale militare sau adaptate pentru alte instituții care asigurau
necesitățile de război.
Procesul de restabilire a sistemului educațional sovietic a fost inițiat
și a decurs paralel cu operațiunile militare ale războiului sovieto-german.
Sovietul Comisarilor Poporului al Uniunii RSS obliga, prin hotărârile din 8
septembrie și 1 decembrie 1943, autoritățile din domeniul învățământului
public să înregistreze și să școlarizeze toți copii care au făcut 7 ani până la
1 septembrie 1944. Prin cea din urmă hotărâre se reducea cu un an vârsta
intrării copiilor în școală, astfel ca elevii să termine școala de șapte clase la
vârsta de 14 ani și, în așa mod, să poată fi direcționați spre admitere în școlile
profesionale, școlile de pe lângă fabrici și uzine (FZO) și direct la muncă în
întreprinderi industriale, sovhozuri sau colhozuri – acolo unde era nevoie
acută de brațe de muncă.
Și pentru că refacerea învățământului public depindea în mare măsură
de numărul și calitatea personalului didactic care trebuia să asigure funcționarea
sistemului educațional, hotărârea Sovietului Comisarilor Poporului al
Uniunii RSS din 20 august 1945 „Cu privire la îmbunătățirea pregătirii învățătorilor”,
propunea un program concret în acest sens. În primul rând, autoritatea
executivă unională anula posibilitatea formării în termene reduse a
cadrelor didactice fără studii medii și stabilea tipurile de instituții de învățământ
superior cu dreptul de a forma personal de înaltă calificare în domeniul
pedagogic. Hotărârea respectivă statua faptul că în Uniunea Sovietică personalul
didactic poate fi pregătit în institute pedagogice, învățătorești și în
școli pedagogice – fiecare tip de instituție de învățământ pedagogic trebuia
să aibă aceeași structură. Institutele pedagogice erau împărțite în trei grupe.
Cele din prima și a doua grupă se constituiau din câte șase facultăți, cele din
grupa a treia – din câte trei facultăți. Institutele învățătorești, însă, urmau
să aibă câte trei secții: secția de istorie și filologie, cea de fizică și matematică
și secția de geografie și științele naturii.
De asemenea, pentru fiecare grup de instituții de învățământ pedagogic era indicat un minim de catedre, săli de clasă și laboratoare. Hotărârea menționată mai fixa pentru fiecare categorie de instituții câte un plan anual de admitere a studenților la anul I și, în același timp, extindea dreptul de organizare a doctoratului (aspiranturii)
pentru domeniu pedagogic asupra mai multor institute pedagogice. În așa mod, prin hotărârea din 20 august 1945, statul sovietic a creat un sistem
centralizat și unic de pregătire a învățătorilor de clasele a I-IV și a V-X pentru
sistemul său educațional.
Eforturile guvernului sovietic însă nu au permis restabilirea învățământului
școlar în măsura în care și-ar fi dorit-o autoritățile de stat și de
partid. Distrugerile și pierderile umane din timpul războiului, precum și
haosul postbelic au adus în sala de clasă la începutul anului de învățământ
1945/1946 puțin peste 26 de milioane de elevi, un număr ce constituia doar
69% din numărul școlarilor din anul 1940/1941 și circa 1 milion de cadre
didactice, adică 86% din resursa educațională umană antebelică (tabel 1).
Situația învățământului era și mai gravă în RSS Moldovenească, republică
restabilită după reanexarea Basarabiei în primăvara anului 1944 și odată
cu reinstaurarea sa, regimul a demarat și procesul de restabilire/creare a
sistemului educațional sovietic și a rețelei de școli de toate nivelele. În conformitate cu statisticile sovietice, către 15 iulie 1944, Comisariatul Poporului
pentru Învățământ al RSS Moldovenești reușise să refacă 877 de școli în „raioanele eliberate”, inclusiv 699 de școli primare, 146 de școli de 7 clase și 32
de școli medii. Autoritățile moldovenești sovietice planificau să școlarizeze
către 1 septembrie 1944 un număr de 170 438 de elevi, inclusiv 103 989 de
copii în clasele primare, 51 985 de elevi în școlile cu 7 clase și 14 464 de elevi
în școlile medii.
Comisarul pentru învățământ al RSS Moldovenești era obligat printr-o
hotărâre a Sovietului Comisarilor Poporului din 15 iulie 1944 „să încheie
completarea cu cadre pedagogice a școlilor către ziua de 15 august 1944”.
Dar comisarul Macarie Radul s-a pomenit într-o situație ingrată, or, pe lângă
războiul care a scos din sistemul educațional un număr considerabil de pedagogi,
situația se complica în RSS Moldovenească și mai mult, căci persoanele
care dețineau calificările necesare – și acestea foarte puține cantitativ (o
bună parte s-a retras peste Prut odată cu armata și administrația română),
pe deasupra nu corespundeau rigorilor educației sovietice.
Documentele sovietice nu ne oferă date despre vreun număr de învățători
care urmau să asigure procesul didactic în școlile deschise în anul 1944
și statisticile oficiale sovietice nu prezintă vreo estimare cantitativă a cadrelor didactice în republicile unionale după încheierea războiului. În schimb,
documentele emise de diverse autorități republicane începând cu anul 1944
indică numărul de învățători „care trebuie înscriși la cursurile de perfecționare”
de scurtă durată. Suntem determinați să considerăm că autoritățile
sovietice au reușit să angajeze în școlile din RSS Moldovenească pentru
anul de învățământ 1944/1945 vreo 5 000 de persoane, or într-o hotărâre a
Sovietului Comisarilor Poporului cu privire la pregătirea pentru anul școlar
1945/1946, se indică acest număr de cadre didactice care au trecut prin malaxorul
cursurilor de pregătire de scurtă durată. Numărul lor era insuficient
pentru acoperirea posturilor vacante, iar despre calificarea lor putem să presupunem că era una insuficientă, din moment ce chiar autoritățile recunosc
„pregătirea nesatisfăcătoare a majorității învățătorilor angajați în școli”. Un
alt argument care ne susține opinia este numărul și densitatea a tot felul de
„cursuri de pregătire” sau/și „de perfecționare”: de o lună, de jumătate de
lună, de trei luni, de jumătate de an, de un an etc., la care erau „invitați” cei
angajați în instituțiile de învățământ public în această perioadă.
Nici reevacuarea din raioanele estice ale Uniunii RSS a profesorilor care
au fost angajați până la război în RSS Moldovenească, nici repartizarea totală
a absolvenților Institutului Pedagogic din Chișinău și ai celui învățătoresc
din Tiraspol și nici învățătorii (de fapt, în document este indicat termenul
„persoane”) trimiși de Comisariatul pentru Învățământ al RSFSR nu au reușit
acopere în anul școlar 1945/1946 necesarul de personal didactic în școlile
Moldovei Sovietice.
Constituția stalinistă, adoptată în anul 1936, acțiunea cărei s-a extins și
asupra RSS Moldovenești, legifera obligativitatea învățământul primar de
patru clase pentru toți cetățenii Uniunii RSS. Învățământul general (școala
de șapte clase) și cel mediu (școala de 10 clase) era opțional și depindea în
mare măsură de potențialul financiar al familiilor cetățenilor sovietici, care,
pentru cea mai mare parte a lor, nu era unul în măsura să întrețină concomitent
4-5 copii la școală. Pe de altă parte, industrializarea sovietică determina
un necesar de forțe de muncă muncitorești, astfel că cea mai mare parte a
tinerilor, convinși de propaganda socialistă, alegeau să se angajeze la fabrici
sau uzine, decât să continue școala. Iar după introducerea taxelor de studii în clasele a VIII-X ale școlilor medii sovietice, această treaptă a devenit și
mai inaccesibilă pentru o bună parte a cetățenilor sovietici, mai ales că statul
sovietic a dispus și mobilizarea tinerilor din orașe și sate în școlile de
meserii și școlile de instruire în fabrici și uzine (FZO).
Abia peste 10 ani, în anul 1949, printr-un set de rezoluții ale autorităților unionale de stat și de partid, se va introduce învățământul obligatoriu și universal de șapte clase. La 25 mai 1949, Biroul Comitetului Central al PC(b) al Moldovei și Sovietul
Miniștrilor al RSS Moldovenești au aprobat hotărârea prin care, începând
cu 1 septembrie 1949, se introducea învățământul obligator de șapte clase
în 21 de raioane ale Moldovei Sovietice și învățământul obligator de 10 clase
pentru locuitorii orașelor Chișinău, Tiraspol, Bălți, Bender, Soroca, Cahul și
Orhei. Hotărârea respectivă îl desemna pe ministrul învățământului drept
responsabil pentru transferarea elevilor absolvenți ai clasei a IV-a în clasa a
V-a a școlii de șapte clase și a absolvenților clasei a VII-a în clasa a VIII-a a
școlilor medii din cele șapte orașe, precum și de crearea condițiilor necesare
pentru organizarea studiilor acestor elevi – școli, cadre didactice, convingerea
părinților să-și dea copiii în clasele mari, materiale didactice și altele.
Deși în hotărâre nu sunt indicate cheltuielile necesare pentru executarea
ei, precum și alte implicații de ordin material și uman, din notele informative
prezentate lui Gherasim Rudi, președintele Sovietului Miniștrilor al
RSS Moldovenești de către Artiom Lazarev, ministrul învățământului, aflăm
că ministerul planifica să desfășoare activități didactice în anul de studii 1949/1950 în 1155 de școli primare, 661 de școli de șapte clase și 104 școli
medii. Conform afirmațiilor ministrului, majoritatea absolvenților claselor
primare din raioanele vizate de hotărâre își continuau studiile în școala medie
și în anii precedenți, astfel că pentru punerea în aplicare a hotărârii, estima
ministrul, va fi nevoie de a reorganiza doar 20 de școli primare în școli
de șapte clase, de a deschide 9 internate pentru 200 de elevi și de a mări numărul
de clase cu 50 de unități pentru a-i putea înmatricula în clasa a V-a pe
încă 2000 de copii. În ce privește introducerea învățământului obligatoriu
de 10 clase în cele 7 orașe ale RSS Moldovenești, ministrul considera că dacă
se mai deschide o școală medie în orașul Tiraspol în anul 1949 (care și așa era
în plan), cele 26 de școli medii din urbele nominalizate sunt suficiente pentru
școlarizarea tuturor absolvenților clasei a VIII-a. Ministrul recomanda să se
mărească numărul de elevi în clase, fără să deschidă alte școli medii.
În aceste condiții, deficitul de cadre didactice pentru toate cele trei trepte
ale învățământului general a luat proporții și mai mari. La 1 iulie 1949, în școlile
din RSS Moldovenească erau angajați 12 840 de învățători, inclusiv absolvenții
din acest an ai institutelor pedagogice, învățătorești și ai școlilor pedagogice.
Deși în anul 1949 toți cei 807 absolvenți ai instituțiilor de învățământ pedagogic
superioare ai școlilor pedagogice din RSS Moldovenească au fost repartizați
în raioane, alții 265 de învățători au fost „importați” din diferite regiuni ale
URSS, în urma unui control asupra gradului de „pregătire a școlilor primare,
de 7 clase și medii pentru noul an de învățământ” realizat în lunile iulie-august
1949 de Ministerul Controlului de Stat, autoritatea respectivă semnala un
deficit de 1700 de învățători în școlile din Moldova Sovietică, inclusiv 860 de
învățători pentru clasele primare, 751 de învățători pentru clasele V-VII și 89 de
profesori pentru clasele VIII-X. Nici măcar în școlile „din raioanele de hotar”
și în cele medii moldovenești, care, în conformitate cu hotărârea ministerului
de resort din 11 mai 1949, trebuiau asigurate în regim de urgență (în scopuri
propagandistice) cu personal didactic, se menționa în nota informativă a
Ministerului Controlului de Stat, nu au fost acoperite locurile vacante.
„În școlile medii moldovenești, se indica în raportul respectiv, deficitul de profesori
este 66 de persoane, inclusiv 27 profesori de fizică și matematică și 14 profesori
de limba moldovenească”, iar în raioanele de hotar ale RSS Moldovenească 302 posturi de învățător de clasele primare și 104 posturi de profesor pentru
clasele V-VII au rămas neacoperite și în anul de studii 1949/1950.
Deficitul numeric de cadre era doar una dintre probleme, or personalul
angajat în școli avea și o pregătire profesională incertă și insuficientă. Despre
calitatea procesului didactic putem judeca reieșind din faptul că cea mai mare
parte a cadrelor didactice – circa 65% (8 345 persoane) aveau o experiență de
muncă de la 1 la 5 ani și doar 1 767 de învățători aveau experiență mai mare de
10 ani. Pe deasupra, soluționarea deficitului de cadre didactice prin supraîncărcarea normei a profesorilor angajați conducea la suprasolicitarea cadrelor didactice și la reducerea calității muncii lor. În unele școli, din cauza lipsei profesorilor nu se predau unele discipline școlare. Nici chiar în raionul Chișinău
școlile nu erau completate cu personalul necesar. Chiar dacă toate școlile din
acest raion organizau procesul de învățământ în două schimburi și majoritatea
învățătorilor au primit câte 1,5 norme didactice, totuși 17 posturi din școlile
acestui raion rămâneau neacoperite în anul 1949/1950.
O bună parte a personalului pedagogic angajat în învățământ nu
corespundea celor mai elementare rigori. Este simptomatic cazul raionului
Bălți, expus în nota informativă „Cu privire la pregătirea școlilor din raion
pentru anul de studii 1949-1950”, elaborată de către secretarul comitetului
raional de partid. Acesta din urmă raporta lui Constantin Cernenko, șeful
Secției propagandă și agitație a CC al PC(b) al Moldovei, că în noul an de
învățământ 1949-1950, în cele 40 de școli care funcționează în raionul Bălți,
sunt angajați 296 de învățători, printre care doar 6 persoane au diplomă de
studii superioare, 30 de persoane au studii superioare incomplete, 96 de
învățători au doar studii medii, iar 164 de cadre didactice nu au terminat nici
măcar școala medie. Această lipsă de formare profesională a persoanelor
angajate în învățământ provoca situații supărătoare și jenante și eroda
autoritatea profesiei de pedagog. În raportul menționat mai sus, secretarul
de partid al raionului Bălți, pentru a-și consolida pretențiile, povestește
despre o persoană angajată pe post de profesor în școala de șapte clase din
satul Alexăndreni, care „a absolvit colegiul de morărit. Anul trecut acesta
/Pecerschii/ împreună cu învățătorul t. Bernștein au încercat să rezolve o
problemă timp de 4 luni, dar așa și nu au putut să o rezolve, deși elevii au
rezolvat aceeași problemă timp de jumătate de oră”.
În primii ani de după război, misiunea de a pregăti cadre didactice calificate
pentru învățământul din RSS Moldovenească era pusă în seama celor trei
instituții de învățământ superior, o parte restabilite și altă parte create în anii
1944-1945 și a celor șapte instituții de învățământ mediu de specialitate. Astfel,
Institutul Pedagogic din Chișinău a fost reevacuat din orașul Buguruslan, reg.
Orenburg, în primăvara anului 1944, Institutul Învățătoresc de la Tiraspol
a fost restabilit în vara anului 1944 și Institutul Învățătoresc din Bălți, cu
două facultăți, a fost deschis în vara anului 1945. În ce privește instituțiile
de învățământ mediu de specialitate, începând cu primăvara anului 1944, în
RSS Moldovenească au fost organizate 7 școli pedagogice în orașele Tiraspol,
Orhei, Călărași, Bender, Soroca, Bălți și Cahul. În general, în conformitate cu
reglementările sovietice postbelice, institutele pedagogice pregăteau profesori
pentru școlile medii, cele învățătorești – pentru școala de șapte clase și școlile
pedagogice – cadre didactice pentru învățământul primar.
Pe parcursul primilor cinci ani de funcționare, instituțiile de învățământ
superior pedagogic au realizat o activitate intensă de motivare și de atragere
a absolvenților școlilor medii să se înscrie la specialitățile pedagogice, dar
nici în unul dintre cei 5 ani de după război, institutele respective nu au reușit
să îndeplinească planul de admitere fixat de autoritățile statului pentru
fiecare specialitate în parte. Astfel că numărul studenților la specialitățile
pedagogice nu a crescut spectaculos în cei cinci ani (tabel 2), iar deficitul de
cadre didactice era sortit să rămână unul cronic în RSS Moldovenească. Și
mai puțini studenți ajungeau să absolve instituțiile pedagogice, deși durata
studiilor la institutele învățătorești era de doar doi ani. Abandonul studiilor
înjumătățea de multe ori numărul de studenți în grupele academice, fenomenul
fiind mult mai spectaculos pentru anul I. Reprezentantul Gosplanului
URSS în RSS Moldovenească explica autorităților unionale într-o notă informativă
elaborată în toamna anului 1947 motivele abandonului instituțiilor
de învățământ superior de către studenți, menționând că o bună parte a
studenților renunță la studii din cauza condițiilor materiale foarte proaste,
„mai ales cele din primăvara anului 1947”, iar altă parte a studenților abandonează
din cauza nereușitei academice. Fenomenul a fost unul specific
învățământului superior moldovenesc încă mulți ani. Cei mai mulți studenți
de la anul I (13,9%) care au abandonat studiile în primul semestru al anului
de învățământ 1948/1949 erau de la instituțiile de învățământ superior pedagogic.
Numărul absolvenților acestor instituții era și mai mic (tabel 2), or, în
afara pierderii unui număr impresionat de studenți pe parcursul anilor de
studii prin abandon, cauza fenomenului se explica și prin exmatricularea
studenților din ultimul an de studii din cauza nesusținerii examenelor de
stat (examene de absolvire). De exemplu, din cei 91 de studenți de la anul
IV care urmau să absolve Institutul Pedagogic din Chișinău în anul 1946,
doar 67 au susținut cu succes examenele de absolvire și au luat diplome de studii superioare. În ce privește institutele învățătorești, situația era
și mai critică: cele două institute învățătorești din RSS Moldovenească au
realizat planul de absolvire în anul 1949 în proporție de 69,3%. Pentru că
instituțiile de învățământ superior pedagogic erau inapte să asigure întregul
necesar de învățători, Sovietul Miniștrilor al URSS a emis la 1 februarie 1949
o hotărâre prin care obliga Ministerul Învățământului al Uniunii Sovietice
să repartizeze la muncă în școlile medii nu mai puțin de 50% din absolvenții
universităților de la specialitățile istorie, limbi și literaturi, geografie, biologie
și nu mai puțin de 20% de la specialitățile fizică și matematică. Ținând cont
de faptul că Universitatea de Stat din Chișinău s-a înființat în anul 1946, în
vara anului 1949 studenții admiși în anul I în 1946 erau de abia promovați în
anul IV. Astfel, în anul de învățământ 1948/1949, în anul IV, la Facultatea de
Istorie și Filologie erau înmatriculați 70 de studenți, și la Facultatea de Fizică
și Matematică – 20. Celelalte facultăți ale Universității nu aveau studenți la
anul IV de studii. Chiar dacă admitem că toți studenții au susținut examenele
de absolvire și au primit diplome, cei 35 de profesori de istorie și limbă și
literatură rusă și limbă și literatură moldovenească și cei 4 profesori de
fizică și matematică care ar fi trimiși în școlile medii nu soluționau problema
deficitului de personal didactic din școlile medii ale RSS Moldovenești.
Deschiderea Institutului Învățătoresc la Soroca
În condițiile în care și așa numărul de absolvenți ai instituțiilor de învățământ
superior pedagogic din RSS Moldovenească nu putea acoperi necesarul
de cadre didactice pentru rețeaua de școli de șapte clase și medii,
introducerea învățământului obligator de șapte clase în localitățile rurale și a
celui mediu în cele urbane făcea să crească și mai mult deficitul de profesori
școlari, periclitând procesul didactic și realizarea misiunii școlii în societatea
sovietică.
Prin hotărârea menționată mai sus, „Cu privire la pregătirea cadrelor
didactice pentru școlile de șapte clase și cele medii”, Sovietul Miniștrilor al
Uniunii RSS indica ministerelor învățământului din republicile unionale să
identifice posibilitatea transformării unor școli pedagogice în institute învățătorești
cu scopul de a pregăti în regim de urgență învățători pentru clasele
V-VII din republicile respective. La 24 iulie 1949 Sovietul Miniștrilor al
URSS a dispus autorităților RSS Moldovenești să deschidă în orașul Soroca „un institut învățătoresc de stat moldovenesc”. La mai puțin de două luni
(6.IX.1949), Sovietul Miniștrilor al RSS Moldovenești a hotărât să reorganizeze
școala pedagogică din Soroca într-un „institut învățătoresc moldovenesc
cu durata de studii de doi ani de la 1 septembrie 1949”. Elevii de la secția
cu frecvență și cei de la frecvență redusă ai școlii pedagogice din Soroca
au fost transferați în alte instituții de învățământ mediu de specialitate din
RSS Moldovenească.
Autoritatea centrală republicană stabilea pentru noul institut învățătoresc
un plan anual de admitere de 200 de persoane „din contul reducerii
planurilor de admitere la școlile pedagogice din republică”. Ministrul învățământului
al RSS Moldovenească era obligat să asigure realizarea planului
de înmatriculare prin „admiterea absolvenților școlilor medii” la institutul
din Soroca, Deoarece planul de admitere în instituțiile de învățământ superior
pedagogic din RSS Moldovenească era de 705 persoane, în timp ce
doar 500 de persoane au absolvit în anul 1949 școlile medii moldovenești,
Ministrului învățământului i se recomanda să identifice 60 de învățători
de clasele primare care aveau doar studii medii și „să-i trimită la studii” la
institutul din Soroca. Pentru a nu descoperi posturile din școlile de unde
învățătorii vor fi „trimiși la studii”, autoritatea republicană ordona ca 50%
dintre studenții anului III ai fostei școli pedagogice din Soroca „să fie trimiși
la muncă” în locul celor care au fost „trimiși la studii”. Studenții anului III
ai școlii pedagogice trimiși să-i înlocuiască pe cei înmatriculați la Institutul
Învățătoresc din Soroca trebuiau transferați la secția cu frecvență redusă a
aceluiași Institut, pentru a realiza planul de admitere și la această formă de
învățământ. Deoarece hotărârea Sovietului Miniștrilor al RSS Moldovenești
a fost aprobată la 6 septembrie 1949, iar anul de învățământ în sistemul educațional sovietic începea la 1 septembrie, autoritatea republicană dispunea
transferarea începutului anului de învățământ pentru Institutul Învățătoresc
din Soroca de la 1 la 15 septembrie 1949, precum și extinderea perioadei de
admitere la această instituție până la 5 septembrie.
În raportul pentru primul an de activitate al Institutului Învățătoresc
din Soroca, se menționează că direcția și cadrele didactice au realizat acțiuni
intense de promovare și admitere a studenților încă din luna august 1949.
Dar perioada foarte scurtă pentru a face cunoscută existența acestui institut și pentru a convinge cât mai multe persoane să depună dosarele, pe de o parte,
și numărul mic în general de absolvenți de școli medii în RSS Moldovenească,
pe de altă parte, nu au permis îndeplinirea planului de admitere stabilit
de autorități. Drept rezultat, direcția Institutului, organizând activitatea
de înmatriculare, a întâmpinat mari dificultăți în sensul completării
contingentului de studenți. Conform planului de admitere, în anul 1949/1950
Institutul Învățătoresc de la Soroca trebuia să înmatriculeze la anul I, în cinci
secții (Limba și literatură moldovenească, Limba și literatură rusă, Fizică și
matematică, Științe ale naturii și geografie și Istorie), 200 de persoane. Către
începutul anului de studiu, comisia de admitere a Institutului a reușit să
realizeze planul cu doar aproape 65%, înmatriculând doar 131 de persoane47.
Studenții, admiși în primul an, erau distribuiți diferit la cele cinci secții ale
Institutului. Dacă, de exemplu, la Secția de limbă și literatură moldovenească
au fost înmatriculați doar 17 studenți, planul de stat fiind realizat cu mai
puțin de 35%, atunci la Secția de limba și literatura rusă planul a fost depășit
cu peste 30% (Tabel 3).
Pentru organizarea Institutului Învățătoresc de la Soroca și, ulterior, a
activităților pentru care a fost înființat, în calitate de director a fost numit
fostul șef al Catedrei de marxism-leninism a Conservatorului din Chișinău,
Alexandr Procopovici Bannik; după cum aprecia adjunctul său, acesta
„se credea împărat și se comporta mojicește cu angajații Institutului”.
În funcția de director adjunct pentru activitate didactică a fost desemnat
Fiodor Petrovici Uler, iar director adjunct pentru învățământul cu frecvență
redusă – T. F. Popovici.
Procesul didactic în cele șase grupe academice în care au fost organizați
cei 131 de studenți ai Institutului urma să fie asigurat în mare parte de
cele 14 persoane din statele de funcție ale școlii pedagogice din Soroca,
transferate în 1949 la Institutul Învățătoresc. Niciunul dintre foștii profesori
ai școlii pedagogice, care s-au pomenit peste noapte avansați într-o instituție
de învățământ superior, nu deținea vreun grad științific sau titlu științificodidactic.
Majoritatea lor aveau studii în instituții sovietice și doar Maria
Bulat, profesoară de geografie, era absolventă a Universității din Iași, iar
Vasilii Coren își încheiase studiile superioare înainte de revoluția din 1917.
Personalul didactic din școala pedagogică nu putea acoperi necesitățile noii
instituții de învățământ superior. Astfel că direcția Institutului a identificat și
angajat prin cumul mai multe persoane din organizațiile și școlile din Soroca:
directorul școlii medii din Soroca (Malețchii – în document nu este indicat
prenumele) a fost invitat pentru predarea disciplinelor Literatura rusă
veche, Folclorul rus și Literatura universală la Secția de limba și literatura
rusă, iar secretarul redacției gazetei raionale (Lerner) și o învățătoare din
școala medie rusă (Hvorova) au fost angajați pentru a asigura predarea unor
discipline ca Bazele statului sovietic și Istoria lumii antice studenților de la
Secția istorie. Și la Soroca, tot așa ca în celelalte orașe universitare, era deficit
de personal didactic de toate calificările, și nu doar de disciplinele socioumaniste,
care trebuiau predate în spiritul ideologiei sovietice. Directorul
Institutului, A. P. Bannik, înregistra în raportul instituției pentru primul an de activitate că și „pentru predarea unor discipline la secția de fizică și
matematică a angajat prin cumul cadre didactice de la tehnicumul agricol
din oraș, iar medicul policlinicii orășenești tov. Goihan a fost angajat să-i
învețe pe viitorii pedagogi Igiena școlară”.
Structura etnică a corpului didactic al Institutului Învățătoresc de la
Soroca reflecta în mare parte varietatea etnică a raioanelor din nordul RSS
Moldovenești după cel de-al Doilea Război Mondial: șase cadre didactice
au fost înscrise „moldoveni” în statele Institutului, trei persoane – „ruși”,
trei „evrei”, un „ucrainean” și un cadru didactic înregistrat în categoria „alte
etnii”. În ce privește apartenența politică a corpului didactic al Institutului
de la Soroca nu era unul tocmai „sănătos” din punctul de vedere al autorităților
de partid: doar patru cadre didactice erau membri de partid, ceilalți
10 fiind apartinici, astfel că Florea, secretarul organizației primare de partid,
a propus drept obiectiv pentru anul 1950 „să studieze cadrele sistematic”
și „să educe comuniști tineri” în scopul măririi numărului de membri
ai organizației Institutului. O parte a corpului didactic al Institutului erau
localnici, dar cei care au fost „trimiși” la Soroca aveau nevoie de apartamente
de locuit. Direcția Institutului s-a adresat către CC al PC(b) al Moldovei
cu solicitarea de a indica consiliului orășenesc Soroca să le găsească câteva
apartamente. Pentru că Comitetul Central a sugerat administrației Institutului
să se descurce din fondurile proprii, aceasta a decis să transforme una
dintre clădirile proiectate pentru căminul studențesc în apartamente pentru
profesori.
Pentru organizarea și buna desfășurare a procesului de învățământ,
Institutului i-au fost transmise toate imobilele școlii pedagogice din Soroca,
care includea 6 edificii – toate aflate în curtea instituției. Corpul principal
de studii, cu 5 săli de clasă, 7 cabinete didactice, 3 încăperi administrative și
cancelaria, se afla în clădirea fostei cârmuiri a Zemstvei din Soroca. Totodată,
Consiliul orășenesc din Soroca a distribuit Institutului două clădiri – cea a
fostei sinagogi din Soroca și cea a Agenției Interraionale a Mătăsii – pentru
organizarea căminelor studențești. Una dintre clădiri, cu o capacitate de 60
de locuri de cazare, urma a fi transformată în cămin pentru fete, iar cealaltă,
de pe str. 28 Iunie colț cu str. Lenin, cu 50 de locuri de cazare – în cămin
pentru băieți. Dar pentru că aceste construcții se aflau în stare ruinată și necesitau investiții serioase, ele nu au putut fi reparate58 și circa 50% dintre
studenți erau cazați la gazde particulare în satul Bujărăuca și în partea de sus
a Sorocii.
În altă clădire din curtea Institutului se aflau biblioteca cu sala de lectură
și câteva aule. Tot aici, la începutul anului 1950, s-a deschis Secția cu frecvență
redusă. Cu excepția blocului de studii, celelalte edificii nu corespundeau
destinației, or ultimele fuseseră construite drept case de locuit. Cu toate
acestea, direcția Institutului a reușit să transforme 12 încăperi ale clădirilor
pe care le administra în clase de studii, care erau destul de mici și doar trei
aule aveau o capacitate de 40 de persoane.
Mai multe dintre clădirile sau părți ale clădirilor care aparțineau Institutului
erau ocupate în toamna anului 1949 de diferite instituții și organizații
ale statului. Cu toate că Sovietul Miniștrilor al RSS Moldovenești a dispus
eliberarea acestor clădiri și spații către începutul anului de studii, acestea
au rămas încă mult timp în folosința altor proprietari, împiedicând astfel
organizarea și realizarea procesului didactic. Astfel, Institutul era asigurat cu
inventar sportiv în cantitatea necesară pentru realizarea lecțiilor de educației fizică, a secțiilor și competițiilor sportive, dar faptul că sala de sport a rămas
mai bine de doi ani ocupată de arhiva Ministerului de Interne făcea imposibilă
organizarea lecțiilor de educație fizică sau a altor activități sportive.
De asemenea, Institutului i-au fost transmise în folosință două camioane și
un automobil, dar direcția Institutului nu le putea folosi pentru că atelierele
școlare erau ocupate de garajele Direcției orășenești a comerțului și după trei
ani de la transmiterea acestor spații Institutului. Mai mult decât atât, „zgomotul
pe care îl produc mașinile Direcției orășenești a comerțului încurcă la
desfășurarea procesului didactic”.
Înființarea precipitată a Institutului a determinat calitatea studenților
admiși și, respectiv, calitatea organizării și realizării procesului de studii în
primul an de activitate. În încercarea de a apropia cifrele admiterii de cele
ale planului de stat pentru anul 1949/1950, Direcția Institutului din Soroca
a admis în anul I un contingent destul eterogen după nivelul de studii și
pregătire prin școala generală. În baza declarațiilor din dosarele candidaților
la studii, statisticile elaborate de funcționarii Institutului indicau faptul că
32 dintre cei 131 de studenți admiși la anul I au absolvit școala medie în
anul 1949, dar profesorii menționau despre aceștea că „au multe lacune în
pregătirea lor generală”. O bună parte a studenților absolviseră școala medie
mai devreme, unii chiar înainte de război și, „în mod firesc, uitaseră cam
multe din cele studiate în școală”. Alte 60 de persoane erau absolvenți de
tehnicumuri (școli medii de specialitate în sistemul educațional sovietic) de
biblioteconomie, agricole, de școli de felceri și moașe, iar studiile în aceste
tip de școli „le-au oferit formare profesională, aceste persoane fiind mai puțin
pregătite în domeniul științelor fundamentale”. Încă trei persoane admise
la Institut în anul 1949 erau absolvenți de gimnazii românești – „instituții
burgheze”, care nu corespundeau rigorilor educației sovietice. Aproape
toți studenții au indicat în cererile de participare la concursul de admitere un
nivel de studii care corespundea regulilor de admitere în institutele învățătorești,
însă mai mulți dintre ei nu au depus și probe în acest sens. Directorul
adjunct Uler menționa în luna mai 1950 că doar 48 de studenți au în dosarele
lor originalele atestatelor de studii medii, alții au depus „tot felul de certificate, unul mai dubios decât altul”, iar „mulți au fost admiși în baza unor documente
fictive, așa-numitele certificate nr. 7 și 8, eliberate de secțiile raionale
de învățământ din raioanele unde și-au făcut studiile aceste persoane”.
Carența generală a contingentului de studenți admiși în anul 1949 era, după
cum considera directorul Institutului, „puțina știință de carte, în general, și
pregătirea insuficientă la matematică, în mod special”.
Aceste, dar și alte „prerechizite” ale studenților înmatriculați în vara lui 1949 au imprimat un anumit specific întregului proces didactic, organizat și desfășurat la Institutul Învățătoresc din Soroca în anul de studii 1949/1950. Studenții înmatriculați în anul I au fost repartizați în grupe academice: două grupe la specialitatea limba și literatura rusă și câte o grupă la specialitățile limba și literatura moldovenească, fizică și matematică, științe ale naturii și geografie și istorie. În legătură cu faptul că anul de învățământ a început cu
două săptămâni mai târziu, Direcția Institutului a încălcat ordinul Ministerului Învățământului Superior al URSS cu privire la raționalizarea orarului
lecțiilor în instituțiile de învățământ superior. În locul celor șase ore academice,
cât prevedea norma pentru o zi, orarul lecțiilor din primul semestru al
anului 1949/1950 a fost completat cu încă două, pentru a recupera cele 15
zile. În afara orelor, întreaga activitate a corpului didactic al Institutului în
primul an era focusată pe studierea materialului pe care îl aveau de predat
studenților și pregătirea pentru lecții, or cei mai mulți dintre profesori nu
aveau experiență de muncă într-o instituție superioară de învățământ.
Astfel, studenții Institutului de la Soroca au fost mai puțin implicați în activități
extracurriculare: în lipsa unei săli de sport, secțiile sportive nu au desfășurat
activități, iar cercurile științifice, organizate la toate catedrele, au avut o activitate
formală și lipsită de intensitate, aceasta reducându-se la citirea câtorva
referate pe parcursul întregului an academic. Pe de altă parte, din cauza
lipsei de cadre didactice, unele discipline academice nici nu s-au predat în
semestrul I, „dar nici nu au fost înlocuite cu altele”.
Cu toate acestea, profesorii considerau că studenții nu depun suficient
de mult efort pentru pregătirea pentru ore și chiar de sunt monitorizați de
Secția studii, catedre, organizația de partid, cea comsomolistă și sindicală,
studenții manifestau un comportament pueril și lipsit de seriozitate:
absentau la ore, întârziau la lecții, destabilizau procesul didactic în timpul
lecțiilor prin comportamente neadecvate etc. Discutând despre rezultatele
activității didactice în primul semestru al anului 1949/1950, membrii
organizației primare de partid a Institutului de la Soroca menționau că
„unii studenți au ajuns întâmplător la institut” și că „anumiți studenți, cum
ar fi unii de la secția de fizică și matematică, au venit la institut doar ca să
petreacă timpul aici”, având în vedere nivelul nesatisfăcător al pregătirii
lor anterioare, dar și lipsa de efort și perseverență de a depăși acest nivel.
Lectorul E. B. Șulman, exemplificându-și afirmația, susținea că „studentul
Svist, incapabil să răspundă la seminarele la disciplina Istoria URSS, a ajuns
să mă implore să-i dau o notă”. Este interesant faptul că în raportul direcției
instituției cu privire la abandonul studiilor de către studenții înmatriculați
în anul 1949, doar unul dintre cei 20 de studenți care au abandonat a lăsat
facultatea din cauza nereușitei academice, majoritatea fiind incluși în rubrica
„alte cauze” (tabel 3). Această din urmă rubrică ascundea, de fapt, cauzele
reale ale abandonului academic din această perioadă. Deși în rapoartele Ministerului Învățământului al RSS Moldovenești oferite direcției unionale
de statistică se indica faptul că 112 studenți din cei 131 admiși la Institut
primesc bursă, procesul-verbal al adunării organizației de partid amintite
mai sus înregistrează alarmarea comuniștilor pentru că „unii studenți vor să
plece din Institut, motivând că fără bursă ei nu au posibilitatea să continue
studiile. La facultatea de istorie vom rămâne în semestru II cu 7-8 persoane”.
Și directorul institutului A. P. Bannik menționa, în raportul pentru anul
1949/1950, că cea mai mare parte a studenților au abandonat studiile din
cauza sărăciei – lipsurile materiale și financiare făceau imposibile studiile
superioare pentru o bună parte a tinerilor din RSS Moldovenească.
Puțina pregătire pentru predarea într-o instituție de învățământ superior,
asociată cu efortul de păstrare a contingentului, a generat fenomenul
evaluării subiective a studenților și mărirea nejustificată a notelor pe care le
dădeau studenților la examenele din sesiune. Directorul adjunct al Institutului
a avertizat cadrele didactice asupra supraaprecierii unor studenți: „Studenta
Lipsman cerșește nota „5” la fizică, în timp ce nu are nici cunoștințe
elementare din această știință. Susținând repetat examenul la fizică, am propus
lectorului Țonea să-i pună câteva întrebări din chimie. Deși studentă urmează
studiile la secția de științe ale naturii și geografie, ea nu cunoaște nici
lucrurile elementare din acest domeniu. […] acest exemplu demonstrează că
lectorii din institut majorează peste măsură notele studenților”.
O piedică importantă în procesul de studiu era necunoașterea sau
slaba cunoaștere a limbii ruse de către studenții „moldoveni” și predarea
mai multor discipline în limba rusă de către profesori „importați” în RSS
Moldovenească din alte republici ale URSS. Arhivele din Republica Moldova
nu păstrează statele de funcțiune ale Institutului Învățătoresc de la Soroca
pentru anul 1949/1950 și putem restabili doar parțial numele cadrelor
didactice care au asigurat procesul didactic în acest an. Pe lângă profesorii
de la Catedra de limbă și literatură moldovenească, N. A. Corcinschii și
R. I. Perelman, putem restabili că printre cadrele didactice care cunoșteau
și predau în limba română era Maria Bulat, absolventă a Universității din
Iași și profesoară de geografie. Profesorii care predau în limba rusă și,
probabil, nu cunoșteau limba română erau, de exemplu, ambii profesori
de educație fizică, M. I. Ermolenco (absolvent al Institutului Unional de
Educație Fizică din Moscova în anul 1948) și V. G. Vengrjanovski (absolvent
al Tehnicumului de Educație Fizică din Rostov în anul 1937), care au venit în RSS Moldovenească în anul 1949 din RSFSR. Însuși directorul Institutului
A. P. Bannik, care preda disciplina ideologică bazele marxism-leninismului,
a venit în RSS Moldovenească pe linie de partid și a ocupat funcția de șef
al Catedrei de marxism-leninism la Conservatorul din Chișinău până la
transferarea în funcția de director. E. B. Hvorova, învățătoare de istorie la
școala medie rusă din Soroca, a fost invitată să țină cursurile de istorie antică
și istorie medievală, inclusiv în grupele „moldovenești”. Pe lângă faptul că
la Institutul din Soroca au fost angajate cadre didactice care nu cunoșteau
limba română, postul de profesor de limba rusă a rămas neocupat în primul
semestru al anului 1949/1950, deși limba rusă era disciplină obligatorie în
planul de învățământ la toate specialitățile. Abia în ianuarie 1950 postul de
lector superior la Catedra de limbă rusă a fost ocupat de I. V. Gnedovscaia.
Membrii de partid ai institutului au cerut colegilor profesori ca „pentru
îmbunătățirea calității studiilor, să aibă mai multă grijă de studenți și să le
educe gustul pentru literatură”. De asemenea, comuniștii indicau direcției
institutului să aibă o „grijă deosebită” pentru studenții restanțieri și „să le
creeze toate condițiile pentru studii”. Iar directorul A. P. Bannik propunea
o soluție „de pionierat”, cum o numește el însuși. Deoarece, susținea directorul,
„noi, într-o anumită măsură, utilizăm metodele de predare din școala
medie” și avem „studenți foarte dificili, care pe deasupra spun că nu cunosc
limba rusă. […] eu am făcut un experiment: l-am așezat pe un student într-o
bancă, i-am dat o carte (Istoria Partidului) și l-am determinat să citească un
paragraf din Istoria PC(b), după care el mi l-a povestit cu propriile cuvinte. Și
eu am ajuns la concluzia că studenții nu vor să lucreze și, din această cauză,
spun că nu cunosc limba rusă”.
Studenții nu cunoșteau doar limba rusă, dar și limba română, deși un
sfert din studenții erau înscriși „moldoveni” la rubrica „naționalitate”, dar
putem presupune că și mai mulți vorbeau limba română, dacă ținem cont de
modul în care au fost create cele trei serii academice în anul 1949/1950. Șeful
Catedrei de limbă și literatură moldovenească, N. A. Corcinschii, propunea
să se introducă „obligativitatea predării limbii moldovenești” la toate secțiile
Institutului, or, constata el, „am ajuns că studenții noștri nu-și cunosc limba
maternă”. Pe lângă condițiile descrise mai sus, un alt impediment pentru pregătirea cadrelor de înaltă calificare pentru școlile de șapte clase era lipsa elementelor curriculare ale procesului didactic: planuri de învățământ, programe, manuale, utilaje și echipamente și alte materiale didactice. Pe parcursul anului de
învățământ, ministerul de resort a transmis Institutului în folosință provizorie
câteva programe, altele au fost procurate în mod individual de profesorii
responsabili de discipline, dar unele discipline, precum Limba și literatura
moldovenească, așa și nu au mai fost asigurate cu materialele didactice
elementare. Doar „catedra de marxism-leninism este asigurată satisfăcător
cu programe, manuale și literatură. […] Avem 15 seturi de opere complete ale
lui I. V. Stalin și 11 seturi de opere ale lui V. I. Lenin, «Cursul scurt de istorie
a PC(b)», biografia lui Stalin, 2 seturi de «Marea enciclopedie sovietică», 2
seturi de «Mica enciclopedie sovietică» și altă literatură necesară procesului
de predare-învățare”. În același timp, Catedra de pedagogie și psihologie
are doar două manuale, iar „catedra de limbă și literatură moldovenească nu
are nici unul”.
Institutul a preluat biblioteca școlii pedagogice, dar cele 6828 de volume
de care dispunea în anul 1950 – o parte „moștenite”, alta cumpărată și a treia
parte primită în calitate de donație – nu corespundeau profilului instituției
de învățământ, or mai bine de jumătate era literatură social-politică, 2200
de volume de carte artistică și 600 volume de literatură tehnică și agricolă.
Mai puțin sau deloc era asigurat primul an de activitate a Institutului cu
carte științifică și didactică. Și chiar dacă numărul volumelor în bibliotecă
a crescut până la 11 408 în anul 1950, 3 618 erau exemplare din operele clasicilor
marxism-leninismului, 672 de titluri de literatură social-economică și
doar 105 volume de pedagogie și literatură metodică, 45 de titluri de literatură
geografică, 40 de titluri de fizică, 30 de titluri de chimie și restul – literatură
artistică”. În același timp, biblioteca nu a cumpărat în anul 1949/1950
niciun manual.
Cadrele didactice nu aveau posibilitatea să desfășoare ore practice și de
laborator, or Institutul nu dispunea de utilaje și dispozitive didactice, reactive
și de alte instrumente, „deși a fost alocat jumătate de milion de ruble pentru
utilarea cabinetelor și laboratoarelor, laboratorul de chimie nu este înzestrat
nici cu cele mai elementare aparate și reactive”, raporta în luna mai 1949 adunării de partid directorul adjunct Uler. Cu toate că dispunea de inventar
sportiv și de două cadre didactice invitate din alte republici unionale, orele
de educație fizică au fost ținute mai mult în clasă (partea teoretică) sau nu au
avut loc, or sala de sport nu putea fi folosită. Mai multe dintre acestea și alte
nereușite înregistrate în activitatea Institutului de la Soroca în primul an de
activitate au fost puse uneori pe seama Ministerului Învățământului, care,
de exemplu, nu a creat la timp condițiile necesare pentru efectuarea practicii
pedagogice, alteori pe seama lipsei cadrelor didactice în general și a celor
competente mai ales, pentru predarea unor discipline academice, altădată
culpabilitatea era incriminată pedagogilor – insuficient de disciplinați sau
nepregătiți pentru activitatea didactică și studenților insuficient de silitori
sau incapabili să însușească înaltele materii universitare sau chiar pe seama
incompetenței și, uneori, a intențiilor nu tocmai nobile ale unor angajați ai
Instiutului.
Trecând peste penuria de mijloace materiale, peste lipsa personalului cu
experiență în învățământul superior și cu experiență didactică, în general,
precum și peste prerechizitul necorespunzător al contingentului de studenți
în primul an de activitate, autoritățile Institutului raportau la sfârșitul anului
de studii că în mare parte Institutul și-a îndeplinit sarcina și planurile de
învățământ au fost realizate. Directorul A. P. Bannik a apreciat activitatea
colectivului pedagogic, a direcției și organizației de partid în anul 1949-1950
cu calificativul „satisfăcător”. Pentru că, argumenta directorul, deși anul de
învățământ a început cu 15 zile mai târziu, instituția a reușit să-și completeze
statele cu cadre didactice care au asigurat realizarea procesului didactic la
anul I pentru toate cele cinci secții ale Institutului; „au fost cumpărate unele
manuale, materiale didactice și materiale ilustrative, a fost creată o bază
materială atât pentru procesul didactic, cât și pentru deservirea studenților
(sistemul de burse, cămine, cantina studențească etc.)”.
Eforturile comunității Institutului s-au materializat și în rezultatele
sesiunii din vara anului 1950. Dacă în sesiunea din iarna lui 1949/1950,
doar 18 dintre 131 de studenți au susținut examenele „foarte bine”, în cea
din vară numărul eminenților a crescut până la 26 de persoane. Încă 78 de
studenți au susținut examenele „bine și foarte bine” și „doar doi studenți au
fost evaluați cu «nesatisfăcător» la câte două discipline, inclusiv studenta
Rabinovici, care a fost exmatriculată”.
Concluzii
Deficitul de cadre didactice, în general, și al celor calificate, în mod special,
era o constantă a învățământului postbelic în întreaga Uniune Sovietică.
Pierzând în război o resursă umană considerabilă, printre care învățători
școlari și profesori universitari, studenți și potențiali studenți, statul sovietic
a demarat recuperarea sau/și înlocuirea lor prin redeschiderea și înființarea
școlilor de toate treptele și nivelurile încă în ultima fază a războiului sovieto-german.
Dar pagubele materiale provocate de război, pierderile umane,
precum și prejudiciile morale și psihologice provocate de această conflagrație
întârziau rezolvarea problemei respective și periclitau procesul de restabilire
a economiei sovietice, precum și capacitatea de rezistență a statului sovietic
în competiția dintre cele două supraputeri.
Peste cinci ani de la încheierea războiului, statisticile sovietice arătau
apropierea numărului general de școli de cel de până la război, dar nu și a numărului de copii școlarizați și al învățătorilor angajați. RSS Moldovenească a
urmat un traseu similar cu celelalte republici unionale, deși situația de plecare
a sistemului educațional sovietic din RSS Moldovenească era cea creată
și definită de statul român în perioada interbelică și în perioada 1941–1944.
Ofensiva regimului comunist într-o Basarabie desțărată s-a soldat cu crearea
unei rețele extinse de școli de toate treptele și nivelurile. Însă niciuna dintre
măsurile autorităților sovietice nu a reușit să lichideze deficitul de învățători
în aceste școli. În anul 1949, după statuarea obligativității școlii de șapte ani
în localitățile rurale și a celei medii în orașe, deficitul de personal pedagogic
a devenit unul cronic. Pentru redresarea situației, autoritățile au întreprins
mai multe acțiuni (de exemplu mărirea planului de admitere în instituțiile
de învățământ pedagogic, mai ales la secția cu frecvență redusă, înființarea
unor cursuri de perfecționare și reciclare), printre care și înființarea unor instituții
de învățământ pedagogic. Pentru că RSS Moldovenească ducea lipsă mai ales de învățători pentru școala de șapte clase, care trebuiau pregătiți în
regim de urgență, autoritățile au decis să transforme școala pedagogică de la
Soroca într-un institut învățătoresc „moldovenesc”.
De ce la Soroca? Autoritățile de stat și de partid nu oferă explicații în
vreun document de ce au ales orașul Soroca pentru a crea acolo o instituție
de învățământ superior pedagogic. În urma analizei documentelor de arhivă
și a surselor conexe, considerăm că orașul din nordul RSS Moldovenești
nu a fost ales din întâmplare, mai mult decât atât un institut învățătoresc
funcționa din anul 1945 la Bălți – un oraș situat la puțin peste 50 kilometri
de Soroca, astfel că o instituție de învățământ pentru formarea învățătorilor
pentru zona de nord a RSS Moldovenești exista de aproape patru ani.
Considerăm că autoritățile sovietice au urmărit un obiectiv propagandistic, în
primul rând. Județul Soroca era printre cele trei județe ale Basarabiei cu cel
mai mare număr de populație românească (79,11%). Majoritatea orașelor din
Basarabia interbelică aveau o populație foarte eterogenă din punct de vedere
etnic, cu predominarea etniei evreiești sau ruse. Soroca, însă, era printre cele
trei orașe basarabene cu mai bine de 50% de populație românească. De asemenea, județul Soroca era un centru de cultură și învățământ românesc, în
perioada interbelică aici funcționând mai multe școli: un liceu de băieți, un
liceu de fete, un liceu tehnic-agricol, un liceu evreiesc, 9 gimnazii, 4 gimnazii
industriale, o școală profesională de cântăreți și o școală profesională de
agricultură, și 250 de școli primare, cu un număr total de 41 036 de elevi și
cu 915 învățători și alt personal didactic.
Astfel, autoritățile sovietice au urmărit un obiectiv multiaspectual – să
convingă populația județului Soroca, dar și din zonele adiacente, de superioritatea
puterii sovietice; să reeduce tinerii în spiritul și prin valorile comuniste-
sovietice și ruse, creându-și în RSS Moldovenească o bază socială
și loialități naționale și, nu în ultimul rând, să asigure județul Soroca,
regiunea de nord a RSS Moldovenești și nu doar, cu profesioniștii necesari
pentru restabilirea și dezvoltarea economiei naționale după război. În primii
cinci ani de după război, la Soroca funcționau și mai multe instituții de
învățământ profesional, precum Tehnicumul de Mecanizare și Electrificare
a Agriculturii, Școala Pedagogică, Tehnicumul Cooperativ și Tehnicumul de
Biblioteconomie, în care făceau studii de specialitate mai bine de o mie de persoane. Deschiderea unui Institut Învățătoresc la Soroca se înscria perfect
în strategia sovietică de sovietizare și rusificare, mascată în felul tradițional
sovietic după lozinci propagandistice și clișee ideologice.
În primul an de activitate (1949-1950), Institutul Învățătoresc de la
Soroca nu a reușit nici măcar să se apropie de realizarea misiunii pentru
care a fost destinat. Așa cum era firesc, Institutul nu a produs absolvenți
după primul an de activitate: cei câțiva studenți transferați din anul II de
la Institutul Învățătoresc din Bălți au fost înmatriculați în anul III la secția
cu frecvență redusă. Activitatea Institutului în anul academic 1949/1950
a fost circumscrisă, în primul rând, de un corp didactic lipsit de formarea
necesară și de experiența activității într-o instituție de învățământ superior,
și de un contingent de studenți foarte eterogen după nivelul de pregătire
inițială, vârstă și abilitățile de învățare. Carențele factorului uman au fost
completate și s-au consumat într-o penurie postbelică și în lipsa unor
condiții elementare de trai și de viață ale studenților și cadrelor didactice,
precum și ale lipsei aproape totale de suport didactic: literatură științifică
de specialitate, manuale, materiale, utilaje și dispozitive didactice și altele.
Cu toate acestea, Institutul de la Soroca a reușit să organizeze și să realizeze
procesul didactic pentru cei 131 de studenți „adunați” cu greu în primul an
și să pună fundamentele unei instituții de învățământ superior pedagogic în
partea de nord a RSS Moldovenești.
Dr. Liliana ROTARU,
Facultatea de Istorie și Filosofie, Universitatea de Stat din Moldova
