Un grup de copii curioși, cu ochii mari și gura căscată ascultau povestirile unui ghid care-i întâmpinase în vechea Cetate a Sorocii. Erau copleșiți să descopere istoria neamului, altfel decât o aflau de la școală. Iar ghidul, era nimeni altul decât Nicolae Bulat, cel care știa cum să le capteze atenția și să-i teleporteze alături de el în istoria Moldovei medievale.
Bărbatul povestea despre Coste, pârcălabul Cetății Soroca, care în vara anului 1499 era la Curtea Domnească de la Hârlău, alături de alți pârcălabi și boieri din sfatul lui Ștefan cel Mare, de parcă ar fi fost martor ocular al acelor timpuri. Venea cu detalii pe care nu le găsești în cărți, iar ca să fie mai expresiv gesticula și astfel parcă-i hipnotiza pe micii vizitatori. Urmau alte și alte povestiri, nu ocolea nici istoria armășelului Șeptelici și pedepsirea boierilor trădători în fața fortăreței de pe malul Nistrului. Găsea răspuns la orice întrebare născocită de mintea copiilor, și argumentele sale erau convingătoare.
Când era iscodit pe unde trecea tunelul subteran ce ducea spre cetate, le arăta Nistrul, sub care nu putea fi vreo trecătoare, iar dacă-l întrebau despre faptul dacă fortăreața ne apăra de turci, le arăta iarăși Nistrul și estul, în care nici acum și nici pe vremuri nu se găsea Imperiul Otoman. Și de fiecare dată din grupul de copii se găsea cineva să întrebe – dar dumneavoastră câți ani aveți? 600 răspundea pe loc Nicolae Bulat, și ca să-i convingă le dădea exemplul lui Duncan MacLeod.
Locul celor mici era luat de grupurile de turiști adulți, care la fel ca și copiii de adineaori, erau fascinați de istoria Sorocii, a ținutului și a oamenilor care au trecut pe aici. Povestea despre viața lui Nicoară Potcoavă și despre alaiul de nuntă al Ruxandrei, fiica lui Vasile Lupu, măritată cu Timuș Hmelnițki, care trecuseră la fel prin Soroca. Vorbea și arăta unde se oprise careta, cum trecură Nistrul, încrezut și sigur ca și cum ar fi fost de față și la aceste evenimente istorice.
Iar când în Cetate era liniște și vizitatorii plecau satisfăcuți de timpul care s-a scurs pe neobservate cu secolele comprimate iscusit în câteva zeci de minute, ghidul se îndrepta spre „biroul” său improvizat într-un beci, cu scaunul tras la masă. Lua un clit de hârtii și scria. Mai scotea din sertar o coală nouă pe care înșira istoria împletită cu istoriile personajelor sale. Scria sau citea, până când pe pragul fortăreței dădeau năvală alte oști de turiști.
El, la fel ca ceilalți înaintași din neamul său, care se trag de la Milea Călugărul, nu au păscut bondari în lunca Nistrului, cum obișnuia să glumească adesea, așa că nu prea-l vedeai stând locului. O enciclopedie vie a Sorocii, care făcea naveta pe bicicletă de la Cetate la Muzeu, și invers, fiind mai mereu pe gânduri. Mergea prin Soroca modernă, dar mintea sa scotocea prin veacurile demult apuse. Și când se întâlnea cu cineva din cunoscuți, multe avea a spune, iar minutele treceau ca clipele. Îl știa cam toată Soroca (și nu numai), când mergea prin oraș era salutat mai că de fiecare. Cel mai popular sorocean în viață devenise de multă vreme și pentru mulți oaspeți ai urbei un sinonim al Cetății Soroca. Fortăreața medievală de la Soroca se contopise cumva în ultimele decenii cu Nicolae Bulat, astfel atât cetatea cât și ghidul său neobosit, erau un tot întreg.
Era vrăjit de Nistru, de acel fluviu din Cureșnița natală, care duce cu el la vale nu doar apa ci și istoria ce avuse loc pe malul său ori în apele sale. De Nistrul cu morile de apă, spre care înota de zeci de ori în copilăria sa. De Nistrul în care a găsit ștampila primăriei satului General Stan Poetaș, cum a fost botezată Cureșnița în perioada interbelică. În căutarea și descoperirea acestui erou, a fost multe decenii de atunci în colo. Fascinat de eroismul Generalului răpus de bolșevici la marginea județului Soroca, i-a cercetat biografia, a corespondat cu cei de la baștina sa, din Ulmul Brăilei, i-a mutat și amenajat piatra funerară dintr-un colț al cimitirului, unde stătea prăvălită ca suport pentru muncitori, în curtea Muzeului de Istorie și Etnografie din Soroca. A fost vocea grupului de inițiativă pentru restabilirea monumentului Generalului Stan Poetaș în centrul Sorocii, lucru care încă așteaptă aprobarea autorităților.
Nu știu dacă avea într-adevăr zile libere, cu excepția celor în care evada peste Ocean, la copiii și nepoții din Canada și Statele Unite ale Americii. Putea fi văzut sâmbăta și duminica la cetate sau prin oraș, atunci când era rugat să ghideze vreo delegație sau un grup de vizitatori dornici să afle ce enigme ascunde fortăreața noastră de pe malul Nistrului. Chiar și atunci când cetatea era închisă pentru restaurare sau când printr-o minune nu-l deranja nimeni, nu se prea lăsa de lucru. La măsuța înconjurată de cărți și documente, cerceta, scria sau… desena. Își ilustra cărțile cu desene făcute de el, iar chipurile create de Nicolae Bulat erau expresive și rupte parcă din trecutul îndepărtat. Avea și de unde se inspira, căci din modestul său apartament avea Cetatea și Nistrul la picioare, balconul familiei Bulat cu priveliștea de milioane a fost locul de unde s-au făcut multe fotografii frumoase…
În ultimii ani cele mai frumoase vacanțe le petrecea în calitate de bunel la mii de kilometri de Soroca lui dragă. Aștepta aceste plecări cu sufletul la gură. Vorbea vreo lună despre ele, până a pleca și altele două luni după ce revenea. Mihaela și Anastasia, nepoatele buneilor, erau cele care-l făceau să călătorească alături de soția Valentina tocmai până la celălalt capăt al pământului. Sufletul său de copil, cel al lui Nicu din Cureșnița Sorocii vibra pe aceeași undă cu ale celor două nepoate ale sale. Se pregătea să plece la ele și-n vara anului trecut, dar n-a fost să fie.
Era respectat acasă, ba câștigase stima și departe de câmpia Sorocii. Țin minte cum la comemorarea a 500 de ani de la moartea lui Ștefan cel Mare și Sfânt, micuța noastră delegație avuse parte de o primire de zile mari, atât la Rădăuți cât și la Putna, datorită faptului că din ea făcea parte Nicolae Bulat, în defavoarea delegației oficiale din Soroca. Iar la vizita sa în Franța, reușisem să facem abia câțiva pași în Paris, că deodată un omulean strigă: “Ooo, domnule Nicolae Bulat” și se cuprinseră ca niște vechi amici. Apropo, tot în Franța, la unul dintre muzeele din provincie, domnul Bulat a găsit puzzle-ul lipsă pentru proiectul de restaurare a Muzeului de Istorie și Etnografie din Soroca, pe care l-a condus în ultimele decenii (și care din toamna trecută îi poartă numele). O galerie de sticlă, ce unea două clădiri de epocă, l-a fascinat atât de mult încât a revenit cu această idee acasă și a propus-o ca soluție pentru cele două edificii ale muzeului sorocean aflate în vecinătate unul de altul.
Nu ținea nimic pentru el, iar tot ce știa împărtășea cu cei care doreau să-l asculte. Conștient parcă de faptul că-i va veni și lui cândva sorocul, “pârcălabul de Soroca” așternea cunoștințele sale pe paginile cărților scrise de el. Și nu au fost puține, dar la sigur puteau fi încă mult mai multe. Mai ales că a plecat dintre noi fără să termine o carte, cea despre Elena Voloșanca, fiica lui Ștefan cel Mare. Povestea din când în când fragmente din viitoarea carte, făcându-ne tot mai curioși și nerăbdători ca să o răsfoim.
Țin minte cum prin anii 2000 am primit în dar prima sa carte – „Județul Soroca: file de istorie”, volum pe care am început al citi pe drum spre casă. Era o carte de istorie din care nu învățam despre Egiptul antic sau Franța lui Napoleon, ci despre târgul Soroca de odinioară, despre urbea din perioada țaristă și cea interbelică, școlile și bisericile, dar și personalitățile care au pus umărul la dezvoltarea și afirmarea acestui oraș de pe Nistru. O carte care merită a fi lecturată de elevii și profesorii din ținut.
Au urmat apoi altele – “Pe un picior de plai, Tătărăuca Veche, Rudi, Soroca” (coautor Valentina Bulat), “Jupânița cea frumoasă“, “Medicina Ars Nobilisima“, “În căutarea unui mare erou – Generalul Stan Poetaș“, “De la șatră la palat“, ș.a. Pentru cartea despre rromii din dealul Sorocii, la care am lucrat împreună, ne ridicam adesea pe străduțele pietruite pentru a sta de vorbă cu oamenii interesanți din această comunitate, pe care Nicolae Bulat îi tot descosea. Își nota fiecare frază înaripată și tot ce putea prinde bine pentru viitoarea publicație.
Odată, soția lui Nicolae Bulat, Valentina, însoțea un grup de turiști la baronul rromilor, Artur Cerari. Și în timp ce vizitatorii erau ținuți de vorbă de bulibașa, soția sa Lidia a intrat în vorbă cu Valentina. Și aflând de fapt cine este, îi spune – “Să știi că bărbatul meu este baronul țiganilor din dealul Sorocii, dar bărbatul tău, Nicolae, este baronul celor care trăiesc în vale…”
Și când te gândești câte ispite a avut în cale, care erau să-l ducă cine știe unde, dar totuși providența a făcut ca Soroca cu cetatea sa, să-i fie casă și masă. Ca absolvent al facultății de limbi moderne, începuse activitatea la „polul” opus al republicii, în Tătăreștii Cahulului. După ce a pus mai multe note de doi decât toți profesorii luați împreună, fiind exigent și corect, a revenit la nord. A plecat mai apoi cu familia pentru puțin timp în Rusia, dar s-a întors acasă. La Soroca ce-l ademenea ca un magnet.
Ghid și conducător de excursii, cu un har de povestitor cum mai rar întâlnești, a știut să îmbine istoria cu legendele, dovezile istorice cu improvizațiile inspirate cum nu o mai făcea nimenea. A fost decorat cu cele mai mari ordine și titluri după care nu a fugit și nu le-a cerșit, își făcea doar munca pe potriva entuziasmului de care dădea dovadă. Decorat cu Ordinul Național, Steaua României, în grad de ofițer (2000), Ordinul „Gloria Muncii” (2013) și Ordinul Republicii (2021), pe care așa și nu a mai reușit să-l poarte, rămânea același Nicolae Bulat, simplu și binevoitor cu fiecare, de la opincă la vlădică. Cetățean de onoare al municipiului și raionului Soroca, ba și al județului Buzău, făcea cinste prin prezența sa și ridica valoarea acestor titluri onorifice pe care alții le devalorizau cu prezența lor.
Născut în Uniunea Sovietică, Nicul Dariei și al lui Andronie Bulat, a aflat mult mai târziu care-i este neamul și Țara. Iar de atunci s-a tot ostenit să aducă tot mai aproape malurile Prutului și Unirea. Și-a dorit să trăiască și să moară în România reîntregită, dar visul său s-a realizat doar pe jumătate, iar ultimele clipe din viață le-a trăit la Iași. La Iașiul pe care-l îndrăgise, despre care a scris și prin care s-a odihnit și plimbat cu soția în primăvara anului trecut, la îndemnul și insistența copiilor Natalia și Maxim.
Pârcălab, cronicar, străjer și custode al Cetății Soroca, Nicolae Bulat a trecut în lumea celor drepți lăsând fortăreața orfană. Împlinise abia 70 de ani, și mai avea planuri încă pentru alți 70…
VEZI ȘI:
