TABLETA DE VINERI. Sunt convins că fiecare dintre Dumneavoastră, acei care consumați această Tabletă, v-ați pus, de nenumărate ori, întrebarea: „Dar oare sunt eu un părinte bun? Oare am făcut eu totul și toate pentru ca și copilul/copiii meu/mei să se simtă cu adevărat fericit/fericiți, să aibă tot ce îi/le trebuie, să nu invidieze pe alții, să nu umble cu mâna întinsă și să nu se uite în gura și curtea altora?”. La fel de convins sunt că fiecare dintre Dumneavoastră nu este satisfăcut de răspunsul pe care și-l dă, or întotdeauna este loc pentru mai bine și pentru mai mult, mai cu seamă dacă ținem cont de pretențiile copiilor de astăzi și de posibilitățile noastre limitate, dar… să nu generalizăm situația. Există, și asta o știm cu toții, și părinți care au toate motivele să se simtă fericiți și împliniți, să fie mândri că au investit și investesc în cine trebuie și cât trebuie.
Îi am în vedere, bineînțeles, pe părinții unor politicieni, care au făcut și fac în continuare tot ce le stă în puteri și peste puteri, pentru ca odraslele lor să nu aibă grija zilei de astăzi și de mâine și să-și concentreze toate forțele și cunoștințele pentru a-i ferici pe acei care nu au avut parte de astfel de „starici/predchi” (pentru buzoieni — astfel de bătrâni/ascendenți). Este de-ajuns să arunci o privire asupra faptului cum își justifică averile de milioane unele persoane ajunse în vârful Everestului politic de la Chișinău ca sa te apuce ciuda și invidia și să dorești să-ți dai două palme — Doamne, de ce nu mi-ai dat și mie astfel de părinți bogați și cu potențial nebănuit? Este de ajuns să privești la televizor fețele aburite de emoții și broboanele de sudoare de pe fruntea lor încrețita de grijile pentru alții ca să înțelegi că eforturile părinților nu au fost în van și că aceștia au toate motivele să se bucure — cât de bine este să te sacrifici în numele copiilor care și-au depășit părinții! Ascultam, bunăoară, luni seara intervenția telefonică, în cadrul unei emisiuni TV, a unui ex-procuror, care povestea cum tatăl său a muncit în Portugalia pentru a-i procura un apartament și-mi venea să mă ascund sub pat de rușine — ce fel de părinte mai sunt și eu dacă nu am putut să asigur copilului/copiilor meu/mei șanse egale cu acești răsfățați ai sorții? De ce mai fac umbră pe pământ dacă nu pot să le asigur copiilor mei un minimum de existență — un automobil mai acătării și o căsuță cu 2-3 etaje?
De altfel, cazuri ca acesta sunt multe și chiar există o tendință (sau trend, cum se mai spune astăzi) ca copiii aflați în funcții de cea mai mare răspundere să nu aibă nici o grijă, să se ocupe sută la sută de guvernare și să pună toată povara bunătății lor pe umerii puternici ai părinților, deseori pensionari/bugetari. N-am uitat, fără îndoială, exemplul demn de un film cu tentă emoțională gen blockbuster-ule indiene al unui deja ex-președinte care și-a permis să trăiască pe picior larg grație injecțiilor financiare primite în „culioace” (pentru buzoieni — sacoșe), pardon, de la părinți și care nu vedea în această metamorfoză nici o problemă. Și aceasta în timp ce în „lumea paralelă”, pe care o reprezint eu și Dumneavoastră, „regulile” sunt mai altfel — copiii, deseori, ajută părinții căzuți la nevoie din cauza pensiilor mizere și a grijii venite din partea copiilor acelor părinți cu potență, mai numiți și „copii de bani gata”. Sau, cât de norocos trebuia să se nască un alt reprezentant în rezervă al forțelor de ordine care odată ieșit la pensie nu s-a limitat la a scrie versuri și a cheltui banii părinților care muncesc peste hotare, dar și-a deschis o afacere la Londra, pentru a fi, probabil, la rându-i, un părinte la fel de bun și iubitor. Sau, cât de mult trebuie să iubești țara și oamenii ca să vii din străinătate și să trăiești cu un salariu mult mai mic ca înainte și, plus la aceasta, în aceeași casă cu părinții?… Apropo, acolo unde sunt neputincioși părinții, ies la rampă prietenii și alte rude — la fel de generoși, dar și filantropi pe lângă aceasta. Avem și astfel de exemple, dar, cum spune un producător TV, aceasta este o temă pentru alte discuții.
În fine, lăsând la o parte ironiile și sarcasmul, nu vreau să se înțeleagă că am ceva cu cineva și că invidiez pe cutare sau cutare — vorba ceea, nu toată musca face miere. Dimpotrivă, respect alegerea altora și legile instaurate în cutare sau cutare familie — fiecare trăiește cum dorește și nimeni nu are voie să-și bage nasul acolo unde nu îi este oala, dar… Nu înțeleg însă un lucru: de ce se minte atât de mult când vine vorba de avere și de ce unii lasă loc pentru interpretări și pentru investigații jurnalistice? Or, fiți de acord, nu poate un președinte, premier, ministru sau simplu cetățean gospodar trăi, la o vârstă, cu o meserie și cu o experiență în spate, într-un cămin muncitoresc.
Nu este mai bine să spui adevărul și să dormi liniștit, fără ziariști „cu cerul gurii negru” pe la porți și la ferestre?
