De la început aș vrea să clarific două lucruri, pentru a nu permite fel de fel de interpretări și acuzații nefondate: unu — întotdeauna am fost un alegător de dreapta (aceasta însă nu înseamnă că am ceva cu acei de stânga) și, implicit, la 24 februarie am votat cu Blocul ACUM și doi — niciodată nu mi-am ascuns dezamăgirea și dezacordul cu decizia creării unei alianțe nefirești și periculoase (ACUM-PSRM) pentru destinele Republicii Moldova. În consecință, mereu sunt cu ochiul pe acei pe care i-am votat și nu pot să-mi permit luxul de a-i tolera sau de a le râde în dinți (cum zic moldovenii) și atunci când, în opinia mea, calcă prin străchini și mă fac să regret profund unele lucruri. Știu că în situația mea este multă lume și mai știu că noi, acei care gândim „altfel”, suntem puși deseori la stâlpul infamiei — chipurile, nu înțelegem politica subtilă a celor de la guvernare, turnăm apă la moara nu știu cui și, culmea!, plângem după vechiul regim. Vă asigur că nu este așa și că în cazul meu, cel puțin, nu am interese personale sau de altă natură și că îmi pare foarte rău că multă lume încă nu a înțeles că critica constructivă, ca și fuga, este, poate, rușinoasă, dar și sănătoasă, cu siguranță…
De altfel, ca și toată lumea am așteptat cu interes raportul doamnei Maia Sandu după 100 de zile de guvernare ACUM-PSRM și vreau să zic că acesta (raportul) nu m-a surprins cu ceva neobișnuit și că așteptările nu mi-au fost îndreptățite. Ba mai mult, cele auzite mi-au adus aminte de bancul cu cele trei scrisori: cică, un președinte de colhoz nou ales primește de la predecesorul său trei scrisori, pe care trebuie să le deschidă, consecutiv, în caz de apar greutăți. După un an, acesta, sugrumat de probleme, deschide plicul cu nr. 1, în care era scris: ”Dă toată vina pe mine!”. După încă un an, încolțit de și mai multe greutăți, președintele deschide scrisoarea cu nr. 2: ”Promite-le oamenilor tot ce dorești!”. După al treilea an, când deja nu mai putea face față lucrurilor, deschide plicul cu nr. 3, din care citește: ”Scrie trei scrisori și pleacă!”. Făcând abstracție de acest banc și de realitățile cu care se confruntă actualul guvern, care nu are timp de scris scrisori, am încercat să fac și eu un rezumat pe urma celor spuse de doamna Sandu. Am încercat și eu să intru în esența lucrurilor și să nu consider acest raport o banală văicăreală și o încercare de a justifica mai multe greșeli regretabile comise de unii miniștri cu multă carte. Astfel, am ajuns la concluzia că principalele merite pe care și le asumă guvernarea sunt următoarele: alungarea șobolanilor și astuparea găurilor făcute de ei în corabie; destructurarea unor scheme de corupție și stoparea unor privatizări frauduloase; primii pași în reforma justiției și scoaterea Republicii Moldova din izolarea internațională.
Bineînțeles, de la instalarea guvernului Sandu a trecut prea puțin timp pentru a avea pretenții mari, dar așa este firea noastră – să dorim totul și acum! Pe de altă parte, fiecare din aceste realizări merită toată atenția noastră, dar eu aș pune accentul pe două din ele — șobolanii și izolarea internațională. Or, se creează vaga impresie că unii șobolani au fost alungați de pe corabia cu nume Republica Moldova, iar alții sunt pe cale să apară (sau, mai bine zis, deja au apărut). Faptul cum au fost aleși judecătorii de la Curtea Constituțională, cum au fost date pe mâinile lui Dodon toate instituțiile importante ale statului, cum au fost înghețate sau ignorate mai multe proiecte sociale (care trebuiau doar ajustate la noile condiții), cum iaca-iaca și Chișinăul va fi câștigat de socialiști mă face să cred că nu este departe timpul când Plahotniuc cu toate matrapazlâcurile lui o să ne pară un șoricel nevinovat, în comparație cu noua clasă de șacali-șobolani. Cât privește relațiile noastre cu exteriorul, nu face să ne îmbătăm cu apă rece, fiindcă acestea se limitează, în mare măsură, doar la cele 60.000.000 de euro pe care trebuie să-i primim de la UE și la aprofundarea relațiilor cu Federația Rusă (vezi vizitele nenumărate ale lui Kozac la Chișinău). În rest, totul rămâne în ceață, începând cu relațiile Chișinăului cu Bucureștiul și Kievul (vezi, de exemplu, neputința ori nedorința guvernării actuale când vine vorba despre scoaterea interdicției lui George Simion, cel puțin). Or, nu poți să treci la bile albe votul în folosul Federației Ruse dat de Andrei Năstase la adunarea APCE sau discursul lui Igor Dodon la ONU (care, cică, a fost coordonat cu colegii de alianță, inclusiv cu doamna Maia Sandu care, vedeți Dvs., a fost prea ocupată cu alte treburi și l-a delegat pe Dodon să ne facă de rușine). În acest context, Ministerul de Externe, cel puțin, chiar nu merită o notă de trecere.
Și încă ceva. Oricât am critica noi trecutul nu prea îndepărtat și oricât de tare am fi supărați pe comuniști, dar este cazul să nu uităm două lozinci leniniste foarte populare cândva: unu — ”Cadrele hotărăsc totul” și doi — ”Nu există oameni de neînlocuit”. Adică, dacă actuala guvernare nu este satisfăcută în totalitate de ceea ce se întâmplă (lucru recunoscut chiar de doamna Sandu), poate că este cazul să plece urechea la niște adevăruri, dar să nu caute vinovatul în altă parte.
