La 1935, la tipografia lui Litvac din orașul Soroca apare placheta de versuri „Freamăt …”, autor pedagogul Gheorghe A. Rusu. La un an de la editare, în numărul dublu 1-2 (ianuarie-februarie) a revistei „Solidaritatea”, organul de presă a Asociației corpului didactic din județul Soroca, este publicată o recenzie la placheta de versuri „Freamăt…” a tânărului poet Gheorghe Rusu. Autorul recenziei rămâne să ne fie cunoscut numai prin semnătura sa: N. P. Gegiu.
Gheorghe Rusu (n. 11 ianuarie 1909, s. Gura – Camenca, jud. Soroca – d. 28 februarie 1942, Ivdellag, reg. Sverdlovsc). Pedagog, poet, dramaturg, martir al Neamului Românesc din Basarabia, deportat cu familia în GULAG-ul sovietic. Gh. Rusu este autorul plachetei de versuri Freamăt…”, editată la Soroca în 1934 și a pieselor de teatru Pietrarii și Văpăi ( nu s-au păstrat).
Așa dar, după cum urmează:
„Cu riscul de a fi ridicol în calitate de descoperkitor de talente, dacă nu mă voiu înșela, judecând numai după mica broșură „Freamăt” …, – declar fără ezitare că d-l Gh.Rusu este înzestrat de o mare putere de verificare poetică, are o imaginație puternică și bogată și, cântând „iubirea erotică”, „eternul feminin” și „natura”, atinge și chestiuni profund filosofice și sociale. Este un începător, talentat în domeniul poeziei, cu posibilități de a deveni un adevărat poet.
Mă mărginesc să fac de astă dată o mică recenzie, ocupându-mă numai de forma și clasificarea poeziilor din broșura „Freamăt” …, lăsând pentru altă dată analiza de fond a caracterului talentului, ideilor și psihicii d-lui Gh. Rusu.
Primele poezii din broșura „Freamăt”… sunt pur erotic. În ele, autorul poetizează și înalță „iubirea erotică și „eternul feminin”, dând ici, acolo și câte un mic tablou poetic, bine reușit, al naturii. Versul peste tot, în tot cuprinsul broșurii, este lincurgător, sonor și frumos.
Citez, spicuind câteva bucăți caracteristice:
„Iubirea-i un principiu „Tu stând pe-un tron de taine
Etern de înălțare, Sorbeai sărutul meu,
Pe care însă-n viață Iar eu, privind la tine,
Nu-l simte orișicare”. Simțeam pe Dumnezeu”.
(„Iubirea”) (”Fantastica”)
Parnasul se frământă și-n fața lui se-nchină.
Olimpul îl slăvește în imnuri matinale.
De veacuri noi i-aducem cântări și osanale
Și ne-mpletim ca umbra sub jocul de lumină,
Mânând nădejdea noastră spre lumi mai ideale.
(„Eternul feminin”)
A încremenit pădurea, cuprinsă de tăcere;
S-au slobozit din ceruri ghirlande de mistere;
Zefirul cel șăgalnic și-a acordat chitara
Și a cântat o doină, cu dorul și cu seara.
(„Binecuvântare”)
Un decor splendid. Afară-i noapte caldă și senină.
Luna-mproașcă peste toate a ei mare de lumină.
Ploi de aur, valuri, valuri, se desprind ușor din stele,
. . . . . . . . . . . . . . .
O evlavie duioasă, un concert pierdut în sine,
Un extaz și-o simfonie-i vraja nopților senine.
(„Mărturisire”)
Ultima bucată este un splendid tablou al naturii, al unei nopți fermecătoare, „caldă și senină”, puternic imaginat și artistic înfăptuit.
„Luna-mproașcă peste toate a ei mare de lumină.
Ploi de aur, valuri, valuri, se desprind ușor din stele, …”
(„Mărturisire”)
Icoana asta admirabilă de noapte parfumată!
Zugrăvită prin imaginația sclipitoare și cuvinte sonore, este desăvârșit petică.
Urmează un număr de poezii tot erotice, dar pe motiv „eminescian”, cu fond pesimist filosofic, în care autorul arată complet înfricoșat, îngrozit și desgustat de viață, a naturii și omenirii.
Citez bucăți, de exemplu:
„La ce nemernicia „Gropari haini îmi sapă
Acestei vieți pustii, În suflet un mormânt
Când nu te poți pricepe, Și brațe tari și negre
Nici cine ești nu știi?…” Mă cheamă în pământ
(„Destăinuire”) („Implorare”)
De azi renunț la tot ce este „De unde venim?…
Acest coșmar deșert Cine suntem?…
Îmi pare totul o poveste La ce pribejim?…
Și nu pot crede în nimic Nu știm, nu știm…
(„Renunț”) („Noi”)
Cimitir și gâlgâit de vreme…
Apoi… cohorte de tăceri…
Icnește – adâncul,noaptea geme…
Răsun – abisul de poeme…
Și…, margini nu-s…Tu nu te teme,
Nu este mâine, azi, nici ieri.
Dospește lutul. Din morminte
Apar fantome vii, bizare
Și-ncet, încet se pierd în zare …
Vai, ce stranie, plimbare …!
(„Poem nocturn”)
Ultima bucată (și întreaga poezie) este un zguduitor tablou, desăvârșit pesimist, dar de o mare imaginație și măestrie. Este tabloul negru al vieții naturii și a bietului om, apărut din morminte, fantomă vie, bizară.
Poeziile erotice „Pe-nserate”, „Prin geam” și „Supărare” – sunt optimiste în genul Coșbuc.
Se încheie broșura cu patru poezii cu caracter social: „Glas tânăr”, „Cântec pentru țărani”, „Murmur” și „Revolta Moșneagului”.
Apoi se cuvine să se înglobeze și poezia „Mărturisirea”, deși autorul a așezat-o în alt loc.
Știut este îndeobște, că manifestările în domeniul activității colective au ca temelie sensibilitatea, instinctul, subconștientul și fantezia. Ele isvorăsc din bazinul nesecat al simțirilor omului și pot să se producă în forme frumoase și fără participarea rațiunii.
Dar e necesar, cum vom stărui să dovedim în altă lucrare, ca manifestările artistice să se pună la lumina conștientului, să se controleze și să se îndrumeze prin puterea rațiunii. Adică să fie criticate rațional nu numai ca formă, ci și ca conținut.
Critica rațională, reală, binevoitoare și cinstită, aduce folos artistului, arătându-i greșelile de fond și de formă și servește însăși omenirea, îndrumând spre binele obștesc, care sunt în genere de o mare însemnătate, prin educația estetică, morală și civică a societății. Desigur că e necesar, ca și lucrările literare poetice ale d-lui GH. Rusu (și cu atât mai mult că domnia sa este începător) să treacă prin acest foc sacru și senin, luminos: critica”
Nicolae Bulat, Muzeul de Istorie și Etnografie Soroca