Filip Marciuc – un OM cu inima cât o Ţară
Fotograf: Vadim Şterbate
DE VORBĂ CU CITITORII
S-a născut acum 80 de ani în satul Voloviţa şi de atunci nu şi-a schimbat satul, chiar dacă muncea în oraş. Filip Marciuc din satul Voloviţa a fost încă de la începutul apariţiei publicaţiei şi până nu demult un cititor fidel al ziarului “Observatorul de Nord”. Dar unele probleme de sănătate i-au slăbit vederea, astfel că din această toamnă pune pe o poliţă ediţiile pe care nu a reuşit să le lectureze, iar uneori fiica îi mai citeşte articolele.
Îşi aduce aminte de iernile din copilărie, în care se juca cu alţi băieţi din mahală, iar spre seară stătea cu familia lângă sobă. “Nu aveam nici radio şi nici televizor, nici o tehnică în copilăria mea. Iar iernile erau puternice, omătul era mare, era o frumuseţe, acum nu mai seamănă a iarnă. Nu mai este cum a fost”, spune cu regret Filip Marciuc. Copilăria i-a fost marcată de vremuri grele, trecând prin război, apoi şi prin foamete. “În copilăria mea de atunci aici la noi era România, căci ne tragem de pe viţa ceea românească. Eu aveam vreo 6 ani când au venit ruşii. Până atunci tatăl meu avea pământ şi o duceam foarte bine, dar după aceasta a venit necazul. A început războiul, nemţii ne-au luat caii, lăsând unul cam şchiop, dar au venit ruşii şi l-au luat şi pe acela, aşa că noi aram cu vaca. După război cereau postavcă de Doamne fereşte, măturau tot din pod şi lumea murea de foame. Pe urmă ne-au dat în colhoz şi ne-au luat pământul. Mai în scurt şi-au bătut joc de noi. La colhoz lumea lucra mai mult degeaba, pe mama au pus-o la tutun şi era normă cât trebuia să dea. Şi ce fel de bine era, căci dacă mama nu împlinea norma de tutun pe care trebuie să o dea, nu primea nimic. Şi aşa s-a cotilit viaţa”, îşi deapănă amintirile moş Filip. Absenta des de la lecţii, deoarece mama îl lua cu ea în ajutor la tutun. Alteori mergea la Nistru cu bunelul său, care era pescar. Dar nu cu undiţa, ci cu un fel de ciorpace în care se prindea peştele.
A iubit din totdeauna limba română, acest pământ şi acest popor şi se cam supăra atunci când îl impuneau să vorbească în rusă. Şi nu că ar fi xenofob, dar nu-i înţelegea mai ales pe conaţionalii săi care pentru un post de “nacealnik” sau ca să fie la modă uitau de română şi vorbeau schimonosit în rusă. Uneori se strângeau mai mulţi tineri care mergeau într-o mahala din Voloviţa în sălcii, unde cântau cântece vechi româneşti ca să le facă în ciudă la venetici.
“Erau un fel de vecerinci, năimeam pe cineva cu armonica şi cântam de se auzea până departe. Tot atunci veneau activiştii de partid, “predsedateliu” şi ajutorul lui care spuneau că vom fi amendaţi. Eu nu am intrat în partid pe timpul sovietic, ba din contra. Off, ce-mi erau mie “dragi” comuniştii, dar ei nu mă primeau în partid, fiindcă eram contra ruşilor”, povesteşte zâmbind voloviţeanul.
A lucrat toată viaţa în construcţie, fiind brigadier şi a construit împreună cu colegii săi mai multe blocuri locative la Soroca Nouă şi în dealul oraşului. Deşi a fost luat la ochi încă din perioada sovietică ca “naţionalist”, iar şefii îi spuneau “românul”, conducătorii săi nu-i făceau probleme, fiindcă era considerat un specialist bun. În 1986, când şi-a dus fiica la şcoala medicală, a aflat că în grupa cu predare în limba rusă din 30 de studente, 28 erau moldovence. A făcut mare tărăboi şi nu s-a lăsat până când administraţia instituţiei nu a decis schimbarea statutului acestei grupe şi predarea în limba română. “N-ar strica să fie Unirea, spune optimist bărbatul din Voloviţa. Noi doar am fost cu românii, dar dacă ne-au vândut unii ce să-i faci? Nici românii nu sunt vinovaţi, căci aşa a fost timpul şi puterea de atunci. Am fost o săptămână în România la nepot şi am văzut că suntem ca şi dânşii, doar că noi ne-am cam rusificat”.
Astăzi Filip Marciuc stă mai mult pe lângă casă, ba dezghioacă păpuşoi, ba dă de mâncare la animale. S-a deprins la ţară şi nu ar schimba niciodată casa din sat şi curtea pe apartament. Şi-a înfipt adânc rădăcinile în Voloviţa, pământ pe care-l iubeşte, fiindcă este parte din Patria sa.
