S-a telefonat la Cotiujenii Mari să fie adunaţi la primărie oamenii, învăţători, preoţi, căci venim îndată. Cînd am sosit, oamenii au început să se adune. Dnul Mihalache a întrebat dacă este cineva dintre învăţători. S-a răspuns că sînt. Unul a cerut cuvîntul şi s-a recomandat “Eu sînt (…) directorul şcolii din satul Pohoarne. Vă spun drept că sînt liberal. Am să vă spun însă adevărul. Am apucat vremurile cînd şcoala, înainte de război, era întreţinută de Zemstva judeţului. Specialiştii de la judeţ şi meşterii veneau în fiecare vacanţă şi executau toate reparaţiile, aprovizionam şcoala cu rechizite şi combustibil pentru tot sezonul şi cînd începea anul şcolar, învăţătorul intra într-o clasă de toată frumuseţea. Mulţumită administraţiei dvs., vremurile fericite s-au întors din nou la noi. Pînă la deschiderea şcolii, localul mi-a fost exemplar reparat, magazia împlută cu lemne şi cu tot necesarul. Sînt foarte mulţumit şi recunoscător”. A mai întrebat dnul Mihalache dacă este cineva dintre preoţi. A răspuns unul cu capul şi barba albă de bătrîneţe — “sînt eu, dle ministru, preotul Gheorghe Cernăuţeanu, ne cunoşteam, căci am fost senator averescean. Vreau să vă spun păţania mea. Cînd eram senator, eram şi preşedinte la comitetul şcolar comunal. Ceream la prietenii mei să-mi dea fonduri ca să repar şcolile, care erau cu ferestrele şi uşile stricate, sobele neîngrijite. Copiii pur şi simplu îngheţau la şcoală. Mi se răspundea că nu mai sînt fonduri, dar să fac cumva să repar că-mi vor restitui banii la prima ocazie. Eu i-am ascultat, am pus banii mei, am reparat şcolile. Umblam cu acte ca să-mi achite banii, dar niciodată nu erau fonduri. Au plecat averscenii şi banii nu mi s-au achitat. Venise liberalii şi au plecat liberalii şi banii tot nu mi s-au achitat.
Am venit la primărie cam supărat, că mă cheamă pe mine, om bătrîn, în loc ca să vină el la mine. Dnul îmi spuse să-l iert, dar el are nevoie de mine personal la primărie ca să semnez şi să primesc banii care i-am cheltuit cu reparaţia şcolilor. Nu-mi venea să cred.
Ca om credincios am pus cruce pe aceşti bani şi m-am liniştit. Iată că nu demult, mă cheamă la primărie domnul primar actual. Am venit la primărie cam supărat, că mă cheamă pe mine, om bătrîn, în loc ca să vină el la mine. Dnul îmi spuse să-l iert, dar el are nevoie de mine personal la primărie ca să semnez şi să primesc banii care i-am cheltuit cu reparaţia şcolilor. Nu-mi venea să cred. Am primit toţi banii, considerînd acest lucru drept minune. Afară de aceasta, dle ministru, primarul, dnul Butnaru are o purtare aşa de frumoasă, încît aş dori ca şi gospodarii cei mai mari din acest sat să aibă o astfel de purtare”. Dnul ministru a trecut la examinarea primarului. L-a întrebat cîte sate sînt, cîţi locuitori are comuna, ce sumă are bugetul la venituri, la cheltuieli. Primarul i-a răspuns cu exactitate. Domnul ministru l-a întrebat ce a fost înainte de a fi primar şi acesta i-a răspuns că a fost ofiţer de administraţie în armata rusă şi că a candidat la postul de primar, fiind rugat de domnul prefect “să contribui şi eu la binele obştesc”. Atunci domnul ministru i-a întins mîna şi i-a mulţumit şi el. A cerut apoi bugetul de vreo 3-4 milioane de lei pe care cu mare răbdare l-a copiat el personal cu mîna lui. A întrebat cum stă cu executarea bugetului. Primarul a răspuns exact suma veniturilor, a cheltuielilor şi că mai are un rest de 60000 lei în casă. “Cum, s-a mirat ministrul, ai banii aceştia în casă?”. “Da”, a răspuns primarul. “Deschide casa să număr banii” — a spus ministrul. Casierul a deschis casa şi ministrul a numărat personal toţi banii. Ministrul a mulţumit la toată lumea şi am plecat la Văscăuţi.
* în text este păstrată ortografia originalului.
Continuare în ediţiile viitoare.
Gheorghe I. Lupașcu, fost prefect al județului Soroca în anii 1929-1940
Începutul subiectului îl găsiți aici:
