TABELTA DE VINERI. De peste treizeci de ani, în Basarabia se trăiește cu sabia lui Damocles de-asupra capului, și dacă această afirmație pare cuiva prea apocaliptică, țin să-l liniștesc că există „diagnoze” și mai date naibii — senzația că trăim pe un butoi de pulbere, să zicem. Mereu, în această perioadă, am avut parte de oameni și evenimente care au știut să ne țină în priză și să nu ne permită nici un fel de relaxare. Mereu am trăit din rău în mai rău, iar luminița din capătul tunelului mai rămâne încă o „fata morgana”, de parcă am fi blestemați. Și totuși… Greu ca în prezent nu țin minte să fi fost vreodată. Ziceam cu altă ocazie că este de ajuns să privești un buletin de știri ca să te apuce groaza — peste 90 la sută dintre subiecte sunt cu semnul minus, iar cele cu tentă pozitivă pot fi catalogate cu calificative de genul „în pofida, dar nu datorită”.
Săptămâna care a trecut nu a fost o excepție, ba dimpotrivă, a adăugat în lista neagră alte două probleme, care sunt cap de afiș și care dau o pâine de mâncat numeroasei armate de analiști și comentatori — matrapazlâcurile legate de soarta/salvarea Combinatului metalurgic de la Râbnița și scumpirea retroactivă a tarifului la gaze. Și dacă primul subiect rămâne mai mult la discreția specialiștilor — cetățeanul simplu nu prea are tangențe cu gigantul din stânga Nistrului, apoi referitor la noua (dar, cu siguranță, nu ultima) scumpire a gazelor lucrurile se complică văzând cu ochii. Începând cu activista Maia Laguta și terminând cu cei din Congresul Civic, mai multă lume a trecut de la amenințări verbale la proteste, inclusiv în fața Președinției. Probabil, protestatarii consideră pe bune că de vină este președinta Maia Sandu, care nu dorește să meargă cu poclon la Putin, deși unii recunosc că „поздно пить Боржоми, когда почки развалились” (pentru buzoieni — este tardiv că consumi ape minerale, când rinichii îți sunt praf), și că (și)această iarnă poate fi salvată prin umilință și încovoiere în fața țarului. De parcă această lume protestatară nu înțelege că scumpirile sunt inevitabile și că Rusia continuă războiul hibrid împotriva Republicii Moldova, care și-a permis obrăznicia de a ieși de sub „protectoratul” său și de a nu da ascultare fratelui mai mare. Ba mai mult, în ultima vreme este la modă așa-numita „paradă a facturilor la gaze”, care a umplut rețelele de socializare, cu sume din patru-cinci cifre, populară îndeosebi printre acei care vor să-și etaleze statutul de bogătani — chipurile, vedeți voi, sărăntocilor, cum se încălzesc oamenii cu bani mari, mașini luxoase, vile de milioane și prânzuri la Paris, dar nu ca voi, cu facturi de câteva sute de lei, dar cu smiorcăieli de un kilometru.
Fără îndoială, în astfel de cazuri lumea caută vinovatul și, bineînțeles, acesta este guvernul, care trebuie să-și asume toate cucuiele și să caute ieșire din situație. Or, nu mi se ridică mâna să scriu că actualul cabinet Gavriliță face puțin pentru a amortiza cumva această avalanșă de scumpiri, dar… Prea firave și prea neconvingătoare mi se par argumentele invocate de cabinet în favoarea sa. Prea multă secretomanie și prea multe subiecte tabu, în timp ce nu ai ce ascunde și de ce să ai frică — la urma urmei, nu greșește doar acel care nu face nimic. Nu de alta, dar istoria cunoaște exemple când guvernările făceau puțin spre deloc, dar cunoșteau bine arta punerii macaroanelor pe urechi și aruncării prafului în ochi. Personal am discutat zilele acestea cu ministrul Andrei Spânu și deputatul Dan Perciun și pot afirma cu certitudine că ambii sunt doi tineri bine școliți (chiar dacă astăzi nu întotdeauna acest lucru este apreciat la justa valoare) și că merită alte aprecieri decât cele care se fac auzite în societate. Despre ceilalți miniștri și deputați nu pot spune mai multe, ba chiar sunt tentat să cred că, în unele cazuri, ar putea să „nu existe foc fără fum” — vorba ceea, mai bine o dată să vezi decât de zece ori să auzi. Pe de altă parte, chiar aș vrea să văd ce ar putea face (și nu oricum, dar cu păstrarea onoarei și demnității) în situația creată acei care știu doar să critice și să dea lecții de bună purtare.
De altfel, eu întotdeauna am visat la un guvern de sacrificiu, care să-și ia pe umeri toată povara bunătății și răutății noastre. Mereu mi-am dorit ca în numele zilei de mâine, care îmi va aduce liniștea și bunăstarea, astăzi să mănânc mămăligă cu moare de varză, dar n-am avut norocul să fie așa cum mi-am dorit. Este acest guvern ceea ce mi-am dorit eu? Este prematur să afirm sau să infirm acest lucru — să zicem, un fel de fifty — fifty. Un fifty (cu semnul plus) ar fi verticalitatea și simțul demnității și onoarei etalate de actualul cabinet, iar alt fifty (cu semnul minus) ar fi nedorința guvernării de a recunoaște un lucru aflat la vedere — există mult mai multă lume bună decât și-ar imagina cineva și ar fi mare păcat dacă această lume bună va rămâne în afara proceselor de schimbare.
În fine, dacă am început cu apocalipsa, să terminăm cu speranța în mai bine. Cu siguranță, va trece și această iarnă anevoioasă, iar după aceasta vor veni și vremuri mai bune. Important este să învățăm lecția și nu călcăm mereu pe aceeași greblă..
