Eugen Doga la Soroca, 11 martie 2007
Pe Eugen Doga l-am întâlnit prima dată în cadrul Festivalului Internaţional “Mărţişor” de la Soroca de acum 13 ani. Muzica scrisă de dumnealui o cunoşteam, încă de mic, doar că nu ştiam cine este autorul. Melodiile îndrăgite din filmul artistic “Maria Mirabela”, dar şi “Codrii mei frumoşi” sau “Oraşul meu” ca şi multe altele, aveam să aflu abia mai târziu că sunt scrise de Eugen Doga. Unii îl critică pentru faptul că stă mai des la Moscova, dar nu vor să înţeleagă că pământeanul nostru a ales “pâinea amară” de acolo fiindcă nimeni nu-i oferă o pâine mai dulce acasă. Dar indiferent unde creează, Eugen Doga trăieşte fiecare melodie pe care o scrie, şi poate anume aceasta face muzica sa mai omenească, chiar dacă în notele sale regăsim divinitatea şi eternitatea. L-am invitat anterior la o discuţie pe Maestru pentru a afla ce se ascunde în spatele zâmbetului pe care-l afişează pe scenă, ce-l chinuie şi la ce meditează.
– Ce faceţi acum, Maestre? Unii ajunşi la pensie sădesc cartofi, îngrijesc viţa de vie, au şi alte preocupări…
– Pentru artă şi oamenii de artă nu există perioadă de pensie. În primul rând eu nu primesc pensie în ţara aceasta foarte integră. În al doilea rând arta nu are zile de odihnă sau vacanţe. Scriu o carte pe care mi-am dorit-o de mult timp şi în sfârşit m-am apucat de ea. Am mai avut publicate câteva nuvele şi până la ea, dar fiindcă viaţa mea este alcătuită din nuvele, iată eu continuu să le scriu. Vor fi într-o carte, căreia i-am găsit un titlul provizoriu ”Nuvelele vieţii mele”. Sunt multe lucruri interesante acolo. Aceste texte nu sunt memorii. Vor fi acolo posibil şi câteva interviuri acordate în ultima vreme. Eu nu sunt mare specialist în literatură, iar sursa mea în creaţie este simţirea. Şi eu simt. Acum mă pregătesc şi pentru a edita 52 de arii, romanţe, cântece şi coruri sub genericul “Mihai Eminescu – Veronica Micle. Dialogurile dragostei”. O parte sunt înregistrate, altă parte rămâne a fi înregistrată. Doar că nimeni nu vrea, ori nu poate, să procure aceste arii, am vorbit şi cu Ministrul Culturii şi cu Teatrul nostru de Operă şi Balet. Am lucrat patru ani asupra acestui proiect. Iniţial era prevăzută ca operă, nu în sensul clasic, fiindcă Eminescu şi Micle nu doresc să se încadreze în aceste forme stabilite cândva pentru alţii şi alte timpuri. Rămâne să caut dar şi să găsesc alte forme. Ce va fi, spectacol muzical, muzical-dramatic nu ştiu încă, depinde de cel care va scrie un libret potrivit. Sunt câţiva dornici care vor să-l facă. Pe mine mă interesează această istorie de dragoste dintre aceşti doi oameni, mari şi iluştri, din eternitate. Eu nu sunt mare specialist nici în Eminescu, dar nici şi în literatură. Eu nici limba română nu o cunosc la nivelul potrivit fiindcă sunt, din păcate, un produs perfect sută la sută sovietic. Aici este toată buba generaţiei mele. Cu toate acestea am văzut că şi unii care se recomandă ca mari specialişti în domeniu, sunt cam prost informaţi. Nu citesc şi nu ştiu multe lucruri despre aceşti doi, nici de Eminescu, iar de Veronica Micle nici pe aproape. Deoarece nu o cunosc încep să o ponegrească şi bârfească. Ei spun că ea a fost o desfrânată, dar nu a fost aşa. Şi dacă am admite că este aşa, eu aş vrea să adun toate desfrânatele din lume să scrie măcar un vers la nivelul Veronicăi Micle. “Ce n-ar da un mort în groapă pentr-un răsărit de lună!”, aşa începea ea una dintre ultimile sale poezii. Mai departe poţi să nu mai citeşti, aici este toată drama, tragedia şi filozofia vieţii. Noi avem mii de răsărituri de soare şi tot timpul iscodim lucrurile fireşti, în loc să le cunoaştem, să le găsim din punct de vedere a luminii, dar nu a umbrii.
– Şi în muzică, la fel, căutaţi lumina, soarele…
– Nu se poate merge contra soarelui, eu când mă uit la el mă orbeşte. Mie îmi place să merg după soare, căci îmi luminează calea. Şi nici umbra mea nu o văd.
– Nu doar soarele, dar şi Luceafărul v-a călăuzit…
– Se uită sărmanul Luceafăr de acolo de sus, iar eu îl urmăresc serile. Chiar alaltăseară l-am zărit când era în rând cu luna, se întâmplă de foarte rare ori, a doua seară nu mai era aşa. El s-a uitat prin lunetă cu tristeţe spre Teatrul Naţional de Operă şi Balet şi s-a mirat că nu vede niciun titlu de spectacol naţional. Atunci nu a mai coborât el, iar de 25 de ani nu se mai pune în scenă spectacolul “Luceafărul”. Baletul a primit premiul de stat al URSS, care nu se dădea aşa de pomană. Dar astăzi nu merge şi nu-i înţeleg de ce. Tot timpul motivau că nu are cine dansa. Uite acum a crescut o generaţie de dansatori de forţă. Astăzi spun că nu au bani, dar pentru concerte înainte de alegeri se găsesc bani cu sacii pentru cei veniţi. E haos în ţară.
– Dar cum este să transpui dorul şi dragostea pe portativ?
– Dragostea nu poate fi programată, cu toate că ea trebuie alimentată. Această alimentare se începe de la doleanţă, ori trebuie să-ţi doreşti acest lucru. Dragostea este de genul feminin şi o femeie care se stimează, o femeie de valoare e mândră şi nu va veni aşa la primul semnal, trebuie asigurată c-un “nu ştiu cum ş-un nu ştiu ce”. Cu simţiri care pornesc nu din carte sau din postulate scrise de cineva, ci din interiorul fiecărui individ, de la el şi de la ea. Eu nu ştiu ce e dragostea. Multe lucruri nu ştiu: ce este mama, femeia, creaţia, inspiraţia. Nu ştiu, fiindcă ele sunt nişte infinituri, iar infinitul nu-l poţi cuprinde, nu poţi să-l formulezi într-un cuvânt sau o înţelegere. El trebuie simţit şi perceput aşa cum este. Omul nu trebuie să se bage în amănuntele acestea. M-am bucurat când am citit nu demult un apel al savanţilor care se pronunţă pentru stoparea acestei pătrunderi prea profunde în tainele naturii. Taina predomină asupra tuturor elementelor de existenţă a oamenilor, dar şi a tot ce este pe faţa pământului. Şi nu numai. Dacă va dispare Taina, va dispărea poezia, muzica, dragostea şi tot ce este pornit din interiorul nostru. Ce înseamnă creaţia? E taină. Atunci când creezi habar nu ai ce va fi acolo. Cum ar fi un Columb care pornea într-un neştiut şi a ajuns la o descoperire istorică.
– Dar şi dorul este o taină?
– Sigur că da. S-a întâmplat să citesc multe tâmpenii care încercau să dea definiţii acestei noţiuni, de mă umflă râsul. Este imposibil. Nu se poate, lăsaţi-le în pace. Desigur că se poate de meditat asupra lor, şi eu fac la fel, meditez asupra lucrurilor pe care nu le cunosc. Eu cred că filozofia trebuie să stea la baza oricărei activităţi a omului. Vă dau un exemplu, când se cântă valsul din “Dulcea şi tandra mea fiară”. Majoritatea dirijorilor o cântă ca un simplu vals. Eu îi zic ruseşte “valsok”. Însă acesta nu este vals ori “valsok”, dar o dramă, o istorie foarte puternică, o încercare de evadare de nu ştiu unde nu ştiu încotro. Mă întreb uneori ce facem cu simţirile? Cu muzica ceea care zace şi nu poate evada din noi, fiindcă vede ce se petrece şi simte că trebuie să mai stea în adăpost. Câtă muzică nescrisă o simt în mine, dar ce să fac cu ea? Dacă pe aceste 52 de arii şi romanţe deja scrise nimeni nu le ia. Este un fel de embargou. Dacă ţăranii nu pot vinde fructele şi carnea, eu nu pot vinde producţia spirituală a muncii mele.
– Cât de des mergeţi acasă, la Mocra în ultimul timp?
– Mă duc de obicei la Paştele Blajinilor, aşa voi face şi în acest an. Punctul de atracţie pentru mine la Mocra este astăzi crucea sub care odihneşte mama. Mai cobor uneori spre casă, dar dacă nu-i mama ce să mai caut acolo? Casa s-a păstrat la Mocra, este într-o stare foarte bună fiindcă am vândut-o la vreme unor oameni cumsecade. Iată despre Transnistria se spune că este separatistă, dar nu este chiar aşa, ea este ocupată de nişte grupări politice ori economice de pe ambele părţi ale Nistrului. Iar în 1992 nu a fost un conflict, cum se spune adesea la televizor, a fost război. Conflict pot avea vecinii, când capra i-a sărit gardul, dar aici a fost război în tot sensul cuvântului.
– Dar cum credeţi, care va fi soarta de mai departe a Republicii Moldova?
– Nu ştiu ce va fi. După cum merge acum, se pare că ea va pierde identitatea naţioală, demnitatea şi cu asta se va termina. Multă lume umblă cu unirea. Da, dar unirea trebuie făcută pentru început la noi acasă, ca toţi care locuiesc aici să se înţeleagă unul cu altul, ca în toate ţările europene, ca în Germania, în America sau în Rusia. Dar care unire? Cine va avea nevoie de tine, când tu nu-ţi cunoşti ţara, nu cunoşti limba acestei ţări, nu cunoşti istoria ei, nu cunoşti de unde a provenit poporul la care tu ţii să ai parte? Pentru noi ca unitate genetică este catastrofă. Eu nu pot să mă consider român în sensul plin al cuvântului, fiindcă trebuie să am tot ce caracterizează un român. Nu este destul doar ce e scris în acte. La noi se foloseşte moldovenismul pornind de la geografie, dar nu aceasta este caracteristica principală pentru a avea o apartenenţă la o etnie sau alta. Etnia şi geografia sunt două lucruri absolut diferite. Da, geografic noi suntem moldoveni şi nu trebuie să ne sperie lucrul acesta. Dar dacă vorbim de etnie, aparţinem etniei române. Şi asta nu este păcat, e un adevăr. Ştim, că toată lumea se adună. Numai noi nu dorim ca toată lumea. Ne place Corea de Nord. Mică, săracă, dar cu ambiţii, mulţi şefi, care nu mai ştiu de rele.
“Se uită sărmanul Luceafăr de acolo de sus (…) prin lunetă cu tristeţe spre Teatrul Naţional de Operă şi Balet şi s-a mirat că nu vede nici un titlu de spectacol naţional”
– Când şi cum aţi învăţat limba română, căci am înţeles că nu o vorbeaţi de mic?
– Am învăţat-o mai târziu, dar eu cred că genetic ea există în fiecare din noi. Pe urmă noi începem să o scoatem de acolo. Cine o scoate, cine nu, cine pune capac pe ea. Dar ce înseamnă gene? Genele sunt informaţia care se adună în timp, cum au dovedit savanţii de cel puţin 400 de ani. Evoluţia concepţiilor mele m-au adus la această stare şi etapă când am început să mă interesez şi am depăşit aceste postulate care ni se băgau în minte că este numai o singură limbă pe faţa pământului care merită cele mai mari laude. Tot aşa că este un singur popor pe lume cel mai bun şi cel mai fericit şi care ne aduce fericirea şi pentru noi. Am văzut că este şi altă lume care nu este mai prejoasă, am început de la cartea lui Mihai Eminescu pe care am primit-o în dar şi pe care o port cu mine. Mult timp a durat ca să învăţ limba română şi cred că timpul acesta nu se va termina. A fost foarte greu în mediul acela. Acum vreo douăzeci de ani mă aflam la Patriarhia Română la Cernica şi am spus atunci la reproşurile cuiva că vorbim slăbuţ româneşte, că este foarte uşor de a fi român în România, dar încearcă să fii român acolo, la noi. Este imposibil. Eu şi până acum încă nu am devenit român. Fireşte că nu mă pot împăca nici cu moldovenismul sălbatic de la noi. Aşa că noi suntem deocamdată ai nimănui. Dar domnule moldovean sau român, ca să te pronunţi într-un fel sau altul îmbracă hainele spirituale şi atunci te uită în oglindă dacă te prind aceste haine. Căci caftanul românesc cu o limbă pocită nu merge, caftanul moldovenesc cu zero cunoştinţe istorice şi spirituale tot nu. Caftanul moldovenesc local ar însemna de a ne întoarce în evul mediu fără de Mihai Eminescu, Ştefan cel Mare, Ion Creangă, Vasile Alecsandri şi o serie de perle spirituale şi să mergem spre Ion Canna sau Ghiţă Cloşcă. Dar nu se poate aşa. Socialiştii zic că sunt împotriva unioniştilor şi au trecut această chestie prin Parlament, dar de ce nu-i deranjează unioniştii de la Tiraspol care vor alipirea la un stat care nu e măcar vecin cu noi? Ei au pretenţii pentru teritoriile româneşti ale Moldovei istorice, dar lasă în linişte problema pământurilor din Transnistria dar şi acelor luate demult. Eu m-am născut în Republica Autonomă Moldovenească ce era până la Bug şi capitala ei era Balta, apoi Birzula. Dar sudul şi Nordul Moldovei istorice nu-i deranjează? De ce? O, ce ţară ar fi!
– Dar ce-i totuşi Republica Moldova?
– Republica Moldova nu este o ţară în tot sensul cuvântului. Ţara trebuie să aibă hotare care să le administreze, să le păzească, care ar fi sub jurisdicţia ei, ca orice gospodărie a fiecărui ţăran care are gard, poartă pentru oaspeţi mari, portiţă pentru cei care vin zi la zi. Noi hotare avem doar pe hârtie. Hotarele din est ale cui sunt? Ele sunt păzite de trupe militare care nu sunt supuse Moldovei, deci nu-s ale noastre. Cele de la sud sunt discutabile şi nu ştiu dacă le-a parafat Parlamentul, dar dacă le-a parafat a făcut o greşeală enorm de mare. Nu demult când era zâzania ceea la sud cu Giurgiuleştiul, partea ucraineană trăgea stâlpii de la hotar cum le venea. Şi nici un reproş de la nimeni. Dar Tighina cu ce ocazie este ea în Transnistria? Ea este a Basarabiei şi niciodată nu a fost a Transnistriei. A trecut de facto la ei după războiul din 1992, dar pentru care păcate a fost dat darul acesta cu ciocniri de pahare cu şampanie? Dar şi cine răspunde? Eu nu am citit documente unde este scris că Tighina e a Transnistriei. Poate că fostul preşedinte de atunci cunoaşte ceva despre aşa document?
“Da, geografic noi suntem moldoveni şi nu trebuie să ne sperie lucrul acesta. Dar dacă vorbim de etnie, aparţinem etniei române. Şi asta nu este păcat, e un adevăr”
– V-aţi implicat activ în lupta pentru revenirea la limba română şi alfabetul latin, inclusiv şi în culisele acesteia. Dar totuşi care au fost greşelile făcute de “ai noştri” în anii renaşterii naţionale?
– A fost o luptă mare. Noi eram mulţumiţi să trecem măcar la limba de stat moldovenească, aşa cum era ea atunci. Dar pe urmă era posibil după 1991 de a trece la denumirea ei istorică. Şi aici este o problemă, unii ziceau că România nici nu a fost în istorie. Dar care ţară a fost? A fost Germania vreodată? Rusia, Franţa sau Italia? Era Galia, Imperiul Roman, Germania care era din landuri ce luptau între ele. La fel erau şi cnezatele ruseşti. Unii bagă în minţile noastre lipsa de cunoştinţă, dar noi nu suntem analfabeţi. Noi suntem astăzi destul de bine informaţi, eu nu mă pot plânge că nu cunosc lucrurile la care mă refer. Chiar şi despre Unirea din 1918 care nu era să fie cât de curajoşi nu erau cei care au declarat-o, dacă nu erau sprijiniţi de forţele aramate care au venit în ajutor. Dar astăzi care ţară va veni cu armata să-i susţină? Cei care o să-i înăbuşe, da, vor veni, dar cei care-i vor susţine – nu. Atunci în 1991 se putea face nu doar unirea, dar şi toate teritoriile puteau fi întoarse, fiindcă ţara care le-a capturat nu mai era. Câteva săptămâni a durat această situaţie. Numai declaraţii, mitinguri şi cântece că “Noi suntem români” au abătut din păcate lumea de la fapte concrete. “Cântărismul” acesta al nostru înainte de vreme ne-a stricat foarte mult. În timpul acesta, alţii nu cântau, dar în tăcere au luat cheile de la bănci, instituţii şi industrie. Astăzi nici cântecele nu mai sunt actuale şi nici avuţia nu mai este a noastră. Nu au fost lideri adevăraţi. Cu toate că poporul a hotărât, vreun milion a trecut Prutul încolo, un milion a venit încoace. Unirea s-a făcut pentru câteva ore de facto, dar spre seară s-au întors pe la casele lor. Nemţii au trecut doar câteva sute sau mii şi au făcut unirea, având ideia şi lideri. Liderii de la noi erau rude ai generalilor din KGB. Ce puteau face altfel decât ceea ce au făcut? Eu am fost martor al unor discuţii neoficiale unde se vorbea despe lucruri mari pentru viitorul republicii noastre, dar răspunsul ăluia ”al nostru” era: ”Nu avem nevoie!” Şi gata. Sigur că ei nu au nevoie, lor le este destul ce au la Holercani şi în Condriţa.
– Vă mulţumesc pentru dialogul sincer şi sper să putem continua discuţia la Soroca.
