Dialoguri la telefon cu Nicolae Bulat / GALERIE FOTO

Dialog la telefon cu Nicolae Bulat

„Astăzi am făcut turism în orașul inimii mele. A fost de parcă aș fi citit o carte veche și valoroasă, de parcă aș fi văzut și filmul. Trei ore – ca trei clipe. Soroca are multe bijuterii istorice în colecția timpului, iar Nicolae Bulat are în desagă mai multe „cojoace” decât Baba-Dochia. Dacă începe a le scutura, tot ies și ies povești adevărate și captivante.”

Astfel scriam în 2016. A fost anul în care, prin interesul meu față de istorie și de Soroca, m-am apropiat mai mult de Nicolae Bulat, cel care a fost o personalitate proeminentă a Sorocii, cronicar modern și cel mai bun ghid al țării.

Era o perioadă în care fotografiam peisaje în oraș și ori de câte ori găseam câte ceva interesant, dumnealui era primul om spre care mă îndreptam cu întrebări. Astfel am adus niște fotografii vechi la muzeu și eram fericită că există cineva care le știe pe toate și e mereu binevoitor să îndrume. A fost o perioadă în care am activat în redacția „Ziarului Nostru” și am colaborat în realizarea unor rubrici. Mă numea uneori „prieten al muzeului” și mă simțeam nespus de onorată. Pe lângă profesionalismul dumnealui, i se evidenția printre calități, omenia și cumsecădenia. Era întotdeauna zâmbitor și bun ca un părinte sfătuitor. Sufletul lui luminos avea proprietatea de a atrage oameni cu căldură și înțelepciune. Nicolae Bulat avea o grijă aparte pentru tineri, pe care îi încuraja și le spunea:

„Faceți carte. Noi am făcut carte, pentru care, astăzi, stau în fața voastră, iar rândul vostru vine după noi. Să nu credeți că noi vom fi veșnic… veșnic… și vom merge înainte. Noi mergem acum înainte, ca pe urmă să dăm un pas înapoi și să treceți voi în primul rând, toate ale voastre să fie.”…

Și eu, ca fiecare dintre prietenii lui Nicolae Bulat, păstrez amintiri de povestit cândva. Într-o zi, făcându-mi „curățenie” în telefon, am găsit mai multe apeluri înregistrate, pe când lucram în presă și aveam grijă să păstrez orice informație. I-am auzit vocea din nou, de parcă nu a plecat nicăieri. Ascultând acum aceste dialoguri, descopăr niște amintiri nescrise ale lui Nicolae Bulat, pe care le-am descifrat și, poate că, acesta va fi ultimul său interviu publicat post-mortem. Să-i păstrăm memoria și să-i urmăm sfaturile, căci sunt actuale mereu:

„Locul nostru este locul în care ne-a așezat Dumnezeu și să nu ne fie rușine de ceea ce am făcut în viață”. Să continuăm să producem lucruri frumoase!

Așa ne spunea Nicolae Bulat.

1 de 12

***

Ce mai faci, bade Nicolae?

Era 10 februarie 2022, ziua de naștere a lui Nicolae Bulat, directorului Muzeului de Istorie și Etnografie Soroca. Se auzeau bipurile telefonului și eu emoționată așteptam să răspundă. Știam că e sunat de multă lume, e mereu ocupat și nu aș fi dorit să-l deranjez, dar nici nu aș fost mulțumită să-i trimit doar un mesaj banal. Am dorit să-i aud vocea și iată că-mi răsună la ureche un „Noroc!” ferm în loc de „Alo”.

• La mulți ani, bade Nicolae! Ce mai faceți?
• La mulți ani și ție! Îți mulțumesc mult!
• Să trăiți, să înfloriți, să vă fie familia fericită! Uitați-vă cum toată țara se mândrește cu dumneavoastră! Vreau să vă mulțumesc că ați acceptat să oferiți interviu elevilor mei de la cercul de jurnalism. Ei aveau emoții mari, dar să știți că s-au pregătit, au studiat cărțile, biografia dumneavoastră.
• Ludmila, vreau să-ți spun un lucru. Când vin copiii, eu tot mă văd pe mine în locul lor. Dacă vreau să fac ceva și mă duc la un om, eu aștept ca el să accepte. Tânărul vine sfios: „Se poate?”. „Se poate, nicio vorbă! Numai timpul să fie potrivit”.
• Admir înțelepciunea dumneavoastră, domnule Bulat. Nu sunteți doar un intelectual veritabil, ci aveți judecata omului adevărat și bun. Mulți ani vă doresc din tot sufletul!
• Mulțumesc! Pe curând! …Auzi? După 8 martie, Ludmila cu Virgiliu vor aduce la muzeu expoziția „Copilărie în Gulag”. Vor fi câteva fotografii și texte referitoare la Soroca noastră. Vei lua tinerii tăi de la club și poate chiar le vei da sarcină să scrie despre copiii din Gulag. Pot să facă și o serie de articole.
• Neapărat vom veni.
• O să le prindă bine în viață, poate că nu vor deveni jurnaliști, dar vor putea să se simtă liber în societate, să vorbească, să pună o întrebare, e altă generație. Pe curând! Ne întâlnim la expoziție.
• Vă mulțumesc! Sărbătoare frumoasă!

***

Scriu, semnez, răspund

 Nicolae Bulat era omul care muncea intens și concomitent la mai multe lucrări. Nu avea timp de pierdut, nu-i plăceau discuțiile deșarte și suferea când trebuia să-și lase cercetările pentru niște activități oarecare de serviciu. În ultimii patru-cinci ani și eu mă scufundasem în lucrul meu, colindând prin nordul Basarabiei în calitate de ziaristă și îmi pare rău că nu am mai acordat destul timp comunicării cu un om atât de valoros ca Nicolae Bulat, de la care aveai ce învăța mereu. Era de-o seamă cu tatăl meu și îmi părea că ne înțelegem fără cuvinte. Deseori când treceam pe lângă muzeu, nu ezitam să îi bat în ușa cabinetului. Înconjurat de cărți și documente, îl găseam cu privirea concentrată asupra unui text în calculator și cu aceeași privire își potrivea ochelarii ca să vadă cine a intrat. Îi răsărea imediat un zâmbet larg și întotdeauna avea informații noi de povestit, despre dosare proaspăt scoase din arhivă, o carte veche sau istorii culese de la oamenii din sate. Îmi amintesc de un moment nostim lângă muzeul care acum în poartă numele. Nicolae Bulat ieșise pe prag, iar niște căței fără stăpân s-au apropiat imediat de el, ca de un prieten cunoscut. S-a bucurat să-i vadă și i-a mângâiat cu atâta bunătate. Un gest simplu în care fără de cuvinte am văzut inima mare acestui domn.

Glumeț în vorbe și captivant în scris, avea un stil livresc inconfundabil. Am învățat și eu niște secrete de la dumnealui, iar într-o zi, la telefon am aflat cum a început să scrie:

• „În 1992, fetele mai scriau câte un articol, dar ce făceau? Copiau din cărți, „natură” sau altceva de felul acestea. Dar noi trebuia să alcătuim articole. Iată că eu am scris unul și colegele mă trimiteau la șefă, să mă controleze. Dar cu ce ocazie?, mă indignam. Eu scriu, eu semnez, eu răspund. Am terminat-o cu dusul ista la șefi. În ’93 am făcut o pagină dedicată cetății. O colegă trebuia să scrie despre arheologie, dar eu despre istorie. Am scris istoria cetății și iată că mă cheamă într-o bună zi șefa:
• Ia citește și corectează!
• Nu, îi răspund. Eu nu pot corecta, căci ar trebui să o scriu din nou toată.
• Atunci așază-te și scrie totul din nou.

 Mă așez și scriu poetic: „…intrând în cetate, el ținea o lulea în mână.” Îi simțeam mirosul, tutunul – tabaciocul de atuncea… Și iată, a fost publicat în ziar. Fiecare coleg era nerăbdător să-și vadă „capodopera”. Dar eu nu am semnat. Și când șefa a văzut că nu e articolul acela pe care l-a cerut… Ehe! Ce tărăboi a fost! În materialul propus de ea era scris în felul următor: „În cetate a fost descoperit:  „trenchea – flenchea”. În cetate s-a mai găsit: „trechea -fleanchea” – un registru. Nu. Eu am scris o istorie interesantă de citit. Câte am auzit despre mine după cazul acesta!, râde zgomotos.

• Domnule Nicolae, ce bine că nu le-ați urmat sfatul, altminteri nu mai era Bulat acela pe care-l știm, dacă scria numai „trenchea – flenchea”, o simplă cronologie seacă.
• Da! Asta e. Iată așa.

După ceva timp, am revenit cu un alt apel telefonic.

• Alo!
• Domnule Nicolae, mă scuzați, am zis că trebuie mai des să vă sun și să vorbesc cu dumneavoastră. Iată că acum mi-ați povestit de „trenchea- flenchea”, iar eu tocmai scriam despre satul Rădulenii-Vechi. După discuția cu dumneavoastră, m-am uitat în textul meu și am văzut numai „trenchea-flenchea”, și ce să vedeți! Am schimbat totul de la început.
• Liuda, la toată enumerarea asta poate fi adăugat un adjectiv frumos. Cum ți-am spus eu: „pun mâna pe lulele vechi, în care se simte încă mirosul tabaciocului… sau cupa care e plină cu vin de chihlimbar de cotnari, pe care o beau oștenii pentru a avea stomacul sănătos. La cetate se mânca pește și carne sărată, și ca să aibă digestie bună, se mai bea câte o cupă de vin”.
• Iată așa am revăzut eu descrierea mea din casa muzeu de la Rădulenii-Vechi. Am scris de toate, dar nu și de ambianță, despre perdelușele vânturate în ușa întredeschisă…
• O!
• Eu am simțit de parcă mai trăiesc acolo oameni. Dar nu scrisesem, era doar trenchea-flenchea, trenchea-flenchea, date statistice despre exponate. Așadar vă mulțumesc! Mi-a prins bine discuția cu dumneavoastră, domnule Bulat.
• Să treci mai des pe la noi la muzeu, că aici vin idei pe care nu dovedim să le facem, poate le facem împreună. Țin minte, cu jurnalistul Ion Spinei am avut rubrica „Istoria unei fotografii”. Am putea gândi și altceva, texte de excursii. Idei ar fi multe. „Istoria unei fotografii” ar putea fi o frumoasă carte publicată.
• Da! Fotografia este și pasiunea mea.
• Acum nu reușesc, dar am să mă întorc la tema asta.
• Dle Nicolae, mi-a plăcut foarte mult postarea dumneavoastră pe Facebook, cu fotografia veche a trei fetițe din Soroca care împreună cu mama lor Iustina, au mers la fotograf. O poveste care provoacă imaginația și duce în timp:  „Privesc aceste ființe atât de drăgălașe și mă întreb plin de curiozitate – cine sunt ele? Care le este numele lor adevărat? Care le-a fost soarta? Au reușit oare ele să treacă peste năpastele secolului  al XX-lea – două războaie mondiale, epidemii, posibil refugiu în străinătate de frica bolșevicilor, deportări, foamete și iar deportări? Să sperăm că au trecut peste toate încercările și Bunul Dumnezeu le-a păzit de nenorocirile secolului trecut. Mama a ajuns la adânci bătrânețe, s-a bucurat de nepoți. Copilele  au avut casele lor pline de copii. Copii au  adus pe lume mai mulți strănepoți, unii din ei în vârstă de 50-70 de ani ar trăi și astăzi. Să dea Domnul! Soroca a avut și are Oameni frumoși la chip și suflet! O mărturisesc prin această fotografie!”. Poate că cineva își va recunoaște străbunica, bunica din imagine.  Curând peste Soroca se va simți mirosul amărâu a florilor de liliac , iar cocostârcii vor aduce în cioc copii drăgălași ca și acum vreo sută zece ani.”

Fascinant!

• Așa. Nu „trenchea-flencea”, răspunse Nicolae Bulat. Eu tot m-am învățat a scrie. Știi de unde vine? Am fost la Lakeland, statul Florida, de acolo am adus un album la muzeu. În el sunt fotografii vechi și sub fiecare imagine, nu e un text oarecare, dar e o descriere, o poveste în care parcă și eu sunt acolo. Vreau să fac un album adevărat al Sorocii cu fotografii vechi, numai că în felul acesta. Nu știu când. Acum scriu un comunicat științific despre Institutul Învățătoresc și altul despre „Polonezii la Soroca în 1692”. Până la 5 iunie trebuie să le încheg. Și câteodată pierd timpul la muzeu pentru o hârtie, mai intră unul și mă scarpină la limbă jumate de zi cu: „Dar ce-o să fie mai departe…”.
• Vă înțeleg. Nici mie nu-mi plac discuțiile goale. Prețuiesc ceea ce mă ajută să cresc, cum e conversația cu dumneavoastră, de exemplu.
• Liuda, încă un sfat bun: Să ai un caiet special, o agendă unde să-ți scrii toate ideile. Imediat când îți vine un gând, să-l scrii acolo. Acuma poate încă nu, dar vor trece ani, vreo 10-15 și tu ai să te apuci de scris cărți. Nu râde. Eu asta i-am spus și lui Vadim Șterbate: Uite câte lucruri scrii la gazetă. Toate acestea adunate fac o carte. Când vin fraze frumoase eu le scriu în caiet și le introduc în carte. O frază scrisă pe Facebook va dispărea, dar scrisă într-o carte, ea se va păstra.
• Adevărat.
• Îți spun o frază pe care vreau să o introduc în cartea despre Ioan Vodă cel Viteaz. Lucrez la ea și acumulez informații. Primul pârcălab de Soroca a avut nepot. Ioan Vodă a ucis vreo treizeci de boieri, iar pe doi i-a îngropat de vii, pe nepotul pârcălabului de Soroca. Strănepoata lui a fost căsătorită cu Iosif Veveriță. Ascultă. …Îi spune lui Ioan Vodă: „Nu moartea ne ia, ci noi, oamenii, unii pe alții ne ucidem, dar cărarea care duce în rai a crescut cu iarbă…”.

***

 La mine totul e în cap.

 Am fost cândva șef al Secției Patrimoniu, povestea la telefon Nicolae Bulat. Eu atuncea ce-am făcut? Am mers cu arhitecți prin toate raioanele Județului Soroca. Am dat în localități lista de monumente și le-am spus: „Oameni buni, voi răspundeți de monumente, voi le păstrați, sunt ale voastre.”. Ca prima dată, doar am făcut cunoștință cu județul, lucrul era la început, apoi în 2003, când au venit comuniștii la putere, au organizat un alt concurs și eu am plecat, fiindcă ei au angajat pe altcineva. Și iată, mă întâlnesc cu noul angajat care mă întreabă:

• Dar știi că eu sunt șeful Secției pe Monumente?
• Nu știu. Dar ce, concursul deja a fost?
• Dar pe mine de ce nu m-au chemat, dacă eu am depus documentele?

Pe urmă am aflat că ei nici nu au vrut să se uite la documentele mele: „Aista-i român”, ziceau.

Și iată noul șef îmi spune:

• Când îmi vei da toate materialele legate de monumente?
• Cu părere de rău, nu pot să-ți dau nimic, la mine totul e în cap. Și totdeauna îmi propunea: Hai, ce facem? Să ne ducem undeva. Îi răspundeam: „Hai și-om merge în satul cutare, acolo sunt obiecte interesante, sinagogi, cimitire vechi, sate părăsite”. În felul acesta lucram, dar acum scriu articole.

 ***

Simt că nu dovedesc, pur și simplu, câte vreau să fac

 13 aprilie 2021. Nicolae Bulat:

• Eu acum lucrez la o carte care se va numi, posibil că, „În memoria învățătorul Gheorghe Rusu”. Exact așa carte a scris Eugenia Bulat. „Profesorul Ștefan Sevastian Bulat. In memoriam”. Ea a scris o carte, am ajutat-o cu ceva informație, s-a bucurat. Și dacă ea a scris cartea asta, iar eu lucrez la învățător, am denumit-o și eu asemănător, căci el a fost învățător la școlile primare. Acesta e poetul de Cosăuți și Cotiujenii Mari. El a scris versuri, a publicat și l-au deportat în 1941, l-au terminat în ‘ Soția lui tot a scris versuri. Eu am dosarul lui. Băieții de la arhivă mi l-au fotografiat și mi-au trimis. Acolo sunt documente, sentință – și o să fac o serie de articole mai pe urmă în care o să prezint aceste adevăruri, pe pagina voastră în ziar. Să se citească cum erau judecați oamenii pentru „foaie verde lobodă”, pentru că ai fost membru al unui partid țărănist, fiindcă ai cântat în cor și l-ai slăvit pe rege, pentru că ai fost conducător al organizației primare al unui partid sau al Frontului de renaștere națională cum era în România. Pentru asta l-au ucis. Comentariu va fi foarte puțin. Lasă-i pe oameni singuri să citească, să-i atingă la strunga inimii – „Pentru așa ceva?”. Eu acum lucrez la traducere și încetișor o să-ți dau materialul pentru publicare. Să folosim aceste documente.
• Sunt curioasă. Trebuie scoase la lumină aceste informații.
• Apoi iată eu scriu carte.
• Doamne ajută, domnule Nicolae. Nu aveți pauză deloc.
• Într-adevăr, simt că nu dovedesc pur și simplu câte vreau să fac.
• (în glumă) Vă trebuie vreo cinci capete, unul să lucreze la carte, altul la un articol… Am râs un pic împreună.

Cartea lui Nicolae Bulat „Gheorghe A. Rusu – poetul martir al Sorocii” a fost publicată post-mortem, în octombrie 2023, datorită străduinței soției dlui Nicolae, dna Valentina Bulat, femeia care i-a fost sprijin pe parcursul vieții și care îi duce misiunea cu demnitate în continuare, și cu suportul prietenilor celui care a fost ultimul „pârcălab” al Cetății Soroca.

 ***

 O minune a Sorocii

• Am o întrebare, domnule Nicolae: Dacă ar fi ca în „Șapte minuni ale Sorocii” să numiți o singură biserică, care ar fi aceasta? Biserica din lemn, catedrala din centru, biserica „Sf. Dumitru”, ori biserica lui Aleinikov, care?
• E foarte greu de spus. Fiecare are felul ei.
• Totuși insist să alegeți una.
• Foarte greu. Cea de la Bujărăuca e cea mai veche, dar și acea din deal e extraordinară. Catedrala din vale e standard. Biserica din lemn „Sfinții Martiri Brâncoveni” e unică. Greu de spus.
• Biserica românească e minunată, dar nu e în stil local, e maramureșeană.
• Da, și nu e aportul sorocenilor la dânsa. De aceea poate că aș numi-o pe aceea din deal. Acolo mai este o chestiune care, eu cu tine, dacă vrei, putem să ne apucăm de așa ceva.
• Da! am răspuns entuziasmată.
• Ce este acolo, Liuda? Ceva foarte interesant. Pictura din interior, Maica Domnului cu pruncul, e asemănătoare cu tabloul lui Vasnetsov de la Catedrala Sf. Vladimir din Kiev. Am aflat eu încă o noutate că cică pictura ar fi fost făcută de unul din familia Ivancenco, cei care aveau iazurile Ivancenco la marginea orașului. În 1985 eu am fost în Parhomovca, Ucraina și am văzut biserica. Am rămas frapat. Se aseamănă cu biserica lui Aleinikov din Soroca.
• Citisem undeva că în Moldova nu se mai găsește una la fel.
• Doar în Parhomovka. Ea se socoate cea mai bună biserică din Europa, la acustică.
• E o chestiune interesantă, de aceea poate eu aș numi-o pe cea din deal. Acolo s-a păstrat sanctuarul, pictura veche din acele timpuri, are acustică bună și a fost construită extraordinar de soroceni. Când vorbim de „Șapte minuni ale Sorocii” e despre aportul sorocenilor la ceva.

***

 Crucea de piatră

 Nicolae Bulat:

• La Șeptelici, pe moșia Cureșnița este locul numit „Nunta înghețată”. Nunta a avut loc iarna când s-au pornit de la Bădiceni la Șeptelici, a început o vijelie în câmpie, unde nu era nimic. Buimăciți, nuntașii au început să se învârtească pe loc și acolo toți au înghețat. La mine în sat și acum povestesc că până nu demult, era crucea pe locul unde a înghețat nunta.
• Un caz asemănător s-a întâmplat și la Vanțina. Bunica mi-a povestit. Chiar la intrare în sat, la prima stație, pe deal se vede în mijlocul lanului o cruce veche din piatră. Pe locul acela înghețase o nuntă, tot iarna pe vijelie s-au tot învârtit nuntașii și chiar dacă satul era aproape, nu l-au văzut. A doua zi dimineața i-au găsit înghețați.
• Acestea, eu socot, că ar putea fi și niște legende interesante. Pe piatră nu scrie nimic?
• Nu scrie nimic. Am fotografiat crucea.
• La noi, când mergeai de la Grigorăuca la Holoșnița, pe când eram eu ca alde tine, era o cruce. Știam a cui e crucea ceea. E a al unui străbunel de-al meu, Ilie a Babei. Și iată, prin 1962 când a venit tot socialismul ista, hai că au poposit la tătuca meu, Pantelei Jamba:

 – Moș Pantilei, buneii tăi au pus crucea ceia, ia-o de acolo că nu e frumos la drum chiar o cruce mare.

Moșul a răspuns:

-„Nu am pus-o eu, nici n-o iau, nu mă ating de dânsa.” Ei, bun. Așa a zis bunelu, iar aceia au căutat un tractorist, au dat crucea jos și au târât-o într-o parte unde au lăsat-o. Într-o bună zi, peste un timp oarecare, vine tractoristul la bunel și zice:

-„Moș Pantelii, uite ce am pățit eu. După ce-am dat crucea jos, în toată noaptea visez cum eu îmi leg de gât crucea și o târâi.” Nu era noapte să nu viseze cum el dă crucea jos. „M-am dus și am luat crucea, și am ridicat-o la loc”.

Nu știu dacă acum mai este, dacă antihriștii n-au dat-o jos, dar astea e istoria pe care mi-a povestit-o bunelu.

• Foarte interesant. Am mai auzit, când am fost în Nimereuca, o istorie asemănătoare, când unii oameni din sat care au luat pietrele din cimitirul evreiesc și au construit beciuri, case, nu puteau dormi noaptea, până nu au dus pietrele la loc. Iar la Rădulenii Vechi m-a impresionat movila „Stâlpul Fetei”. Legenda satului este legată de o fată vitează, Ileana și calul care au fost uciși de turci și îngropați sub o movilă.
• Răduleni – Radu…
• Da, probabil de aici și numele satului. Sătenii povestesc că pe timpul colhozului, tractoarele au încercat să niveleze movila aceea, dar nu au putut-o mișca.
• Știi ce este acolo, Ludmila? Acolo e tumul, un mormânt vechi de 2000 de ani în urmă, getic sau sarmatic. Aista e un curgan – o movilă înălțată deasupra unui mormânt străvechi. Apoi a apărut legenda cu Ileana și Radu, Radu-lena, Răduleni.
• Cum se amestecă toate în timp…
• Ascultă, Ludmila: Dimineața la Pravlenie, apoi la brigadă, apoi la zvenou, văleu! Și tocmai spre seară la bufet. Iată am ajuns la bufet. Mâine la ora 11:00 avem o măsură, o comemorare a Generalului Stan Poetaș, la muzeu. Vine și consulul general de la Bălți, Petrișor Dumitrescu, vin oamenii din sat de la mine, primarul din Holoșnița, Nicolae Robu, parohul bisericii de la mine din sat, Luca Nichifor și vine Alexei Spoială care a fost deportat de copil, și prietenii muzeului, Zeamă, Ureche. Vino numaidecât, mâine ai să faci un articol super! Lucruri foarte interesante. Ia cu tine aparatul foto, încarcă-l să fie totul bine, să faci fotografii, video. O să vină și alți jurnaliști, dar aceia vor face în felul lor. Tu ai să faci în felul tău. Numaidecât vino.
• Bine, mulțumesc, o să vin!
• Într-un ceas bun, vă aștept!

***

La un ceai de stat de vorbă

 Acuma îți spun o anecdotă pe care am auzit-o la Nimereuca și apoi ne apucăm de lucru. Am fost acolo cu specialiștii în patrimoniu să le arăt o așezare evreiască. „Se duce Moișa la Nimereuca, la moș Costache:

• Moș Costache, hai și mi-i ara, că mata ai plug. Cât vrei pentru asta?

Da el îi răspunde:

• 5 lei.
• Batem palma, moș Costache.

Vine Costache cu plugul, un cal cu căruță, toată tehnica, îi ară lui Moișa în luncă. Moișa scoate 4 lei și îi dă lui Costache.

• Măi Moișa, măi! D-apoi eu m-am înțeles cu 5 lei, dar tu îmi dai patru.
• Măi Costache, dacă eu nu am bani. Iaca numai aceștia 4 lei la suflet.
• Omule, eu m-am înțeles cu tine că îmi dai 5 lei pentru lucru.
• Nu am, lasă că ți-oi da când voi avea un leu.
• Măi, Moișa, dacă tu nu vrei să-mi dai încă un leu, am să pun amuș boroana la cai și am să-ți boronesc tot câmpul ista al tău, să vezi ce o să-ți iasă din aiasta.
• Măi Costache, te rog lasă-mi arătura în pace. Nu mai boroni câmpul, uite îți mai dau încă un leu. A luat moșul leul și a plecat la Nimereuca.

Acela de fapt a vrut să-i facă încă un bine, să-i boronească, dar fiindcă nu știa ce mai este și boroana asta, evreul s-a speriat. Și la Dumbrăveni este așezare evreiască, un cimitir, sunt pietre care au rămas, sinagoga din care au făcut brigadă de tractoare, o clădire mare.

• Interesante lucruri. În Dumbrăveni încă nu am ajuns.
• Dar acum niciun evreu nu mai este. Doar urme istorice. Nu știu dacă nu au dărâmat sinagoga, nu avea șanse de restaurat, era distrusă.

Auzi, dacă dă Dumnezeu să ajungem cu bine, câștigăm proiectul cu muzeul. Între aceste două clădiri ale muzeului din Soroca va fi o galerie, unde vom putea să venim seara, de exemplu, să facem o întâlnire o dată în două săptămâni, ori iată așa să stăm la un ceai de stat de vorbă și fiecare povestește, cineva pregătește, altul citește, niște șezători de acestea de o oră de energie pozitivă. La asta mă gândesc.

• Foarte frumos ar fi! Este și asta o misiune a muzeului. Doamne ajută!
• Într-un ceas bun! Fii sănătoasă! Mai sună, nu te rușina. Pe curând.
• Vă mulțumesc, domnule Nicolae!

Ludmila Talmazan