Soroca în româneşte se numeşte, popular, termin de judecată, de înfăţişare, dată de anchetă, de cercetare, în zi, din timp hotărâtă. Femeile oltence, poate şi muntencile numesc “Soroace” datele când poartă slujbele pentru răposaţi de: trei, de nouă, de 40 de zile, de jumătate și de un an; iar călugării, prin monastiri, tocând şi trăgând clopotele de trei ori, zic că le trag, fie pentru slujbele interne bisericeşti, fie pentru morţi, în trei Soroace. Acestea, de asemenea, dau înţăles de: termin, repetire. Scriitorul Emilian Levischi, care, ca toţi ruşii, contestă drepturile noastre indiscutabile asupra Basarabiei, derivă numele „Soroca” din vorba românească sărac. Cu totul fals. Rusăşte vorbind, este lesne a deriva Soroca din sărac. Ştiind modul slav de a se pronunţa O în loc de A şi viceversa. Ruşii scriu Odesa şi în vorbire pronunţă Adesa. Scriu Oteţ, titlu de adresă către preoţi (tată), dar pronunţă Ateț. Apoi Belţi în loc de Bălţi. Gotin, Gorhei, în loc de Hotin şi Orhei, or Halaţi în loc de Galaţi, precum şi Dorogoi, în loc de Dorohoi, Hohol în loc de Gogol etc. (…)
Din ținutul Sorocii se trage familia de nobili Gafencu. Din această familie veche, cunoscută şi în Iaşi, şi în Soroca, se trage distinsa boieroaică căsătorită cu răposatul N. Oleinicov, fost prezident al nobilimii din Basarabia, cu care n’a dus viaţă bună, el fiind, până la bătrâneţe, un mare crai, trăind mai mult prin Odesa, Chiev, Moscova şi Petrograd, mereu dezordonat. Acest Oleinicov, cel mai mare proprietar din Soroca, a făcut cea mai bogată şi cea mai frumoasă biserică la cimitirul oraşului pe terenul donat de dânsul, pe care personal l-a înprejmuit, pe o suprafaţă de mai multe zeci de desetine, peste tot cu piatră şi faţada cu grilaj de fier. Tot Oleinicov, peste drum de bogata capelă a cimitirului, a clădit casa destinată pentru preot, cu atenanse şi cu mult loc înprejmuitor. Sub capelă a făcut cripta betonată cu multe nişe, pentru familie. Doamna Oleinicov, care poate trăeşte şi acum, după spusa Sorocenilor, a fost cea mai frumoasă Moldovancă brunetă, cea mai cinstită cucoană şi cea mai cultă din vremea ei. La bătrâneţe înaintate, tot frumoasă şi tot distinsă, citea romane în limbile franceză şi germană, limbi pe care le şi vorbea fluent, în deosebi limba ei părintească, limba moldovenească, cea mai dulce dintre toate dialectele româneşti, o vorbea atât de frumoasă ca la nimeni altul. Atât de distinsă şi atât de superioară, atât a dispreţuit moravurile uşoare încât în ziua când soţul ei Oleinicov, mort în Kiev, şi adus la Soroca în 1918, trebuia să treacă pe şoseaua ce ducea spre cimitir, chiar pe la poarta casei lui, Doamna Oleinicov, născută Gafencu, educată într’o familie nobilă de cei mai cinstiți Moldoveni, s-a închis într’o cameră separată şi în tot timpul cât s’a strecurat convoiul ceremoniei — din care ca preot de armată făceam şi eu parte — a cântat neîntrerupt la pian, ca să nu audă, nici să vadă. (Va urma)
Melete Răuțu, “Cetatea cu monografia oraşului Soroca”, Oradea, 1932
* în text este păstrată ortografia originalului.
