Importanţa istorică a antichităţilor de pe teritoriul Ţării Moldovei a fost remarcată încă de timpuriu, în veacurile XVI-XVIII, când cronicarii moldoveni au încercat să distingă îndeosebi vestigiile romane din această regiune ce a aparţinut cândva de „ţara dachilor”. Un larg progres în cunoaşterea trecutului mai îndepărtat şi a monumentelor arheologice din cele trei ţări române medievale se atestă în scrierile principelui savant Dimitrie Cantemir.
Realizând investigaţii asupra surselor scrise antice cu privire la istoria spaţiului locuit de
români şi obţinând cunoştinţe temeinice în acest domeniu, marele învăţat s-a preocupat continuu şi de documentarea ruinelor, relicvelor şi altor urme de cultură materială ce ne-au rămas din vechime. Astfel, au fost puse în lumină multiple informaţii despre vechile cetăţi, movile, valuri, drumuri, monede şi alte obiecte ce se descoperiseră între timp, urmărindu-se redarea mai exactă a contextului evenimentelor istorice descrise şi reconstituirea cât mai amplă a imaginii trecutului.
În perioada care a succedat anexării Basarabiei de către Imperiul Rus (1812), interesul cercurilor guvernante imperiale şi implicit al noii administraţii din ţinut faţă de trecutul şi cultura românilor moldoveni s-a manifestat constant. Cercetările întreprinse în acel veac de regim ţarist vădesc preocupările diverselor medii intelectuale pentru a lămuri opinia publică rusească în diverse chestiuni privind istoria veche şi mai nouă a basarabenilor. De rând cu acestea, au devenit cunoscute şi unele scrieri privind legendele locale moldoveneşti, care sunt ca un ecou din timpuri demult apuse. Una dintre povestirile cu caracter legendar
de prin părţile Sorocii este intitulată Movila Uriaşului, înregistrarea sa datând din anul 1864, când membrul Comitetului statistic al guvernământului Basarabiei I. Sorochin o publica în buletinul respectivului comitet. Între altele, autorul precizează că avea informaţii asupra curganului despre care istoriseşte legenda încă din 1836, când a sosit pentru prima dată la Soroca.
Conţinutul legendei interesează la fel de mult ca şi datele care descriu obiectivul arheologic ce îi corespunde, aflat pe teritoriul comunei actuale Rubleniţa, în apropiere de răscrucea şoselelor Soroca-Drochia şi Soroca-Otaci. Legenda în sine, cu istoria ei miraculoasă, astăzi este necunoscută de cercetătorii culturii populare orale, după cum ne-a mărturisit prof. Gr. Botezatu, un distins specialist al domeniului. În 1864, ea a fost redată aşa după cum o povesteau oamenii locului, iar noi am cules-o încă o dată, auzită de la prof. m.cor. al AŞM Demir Dragnev, un cunoscător adânc al istoriei naţionale.
Înscriindu-se în tematica generală relativă la istoriografia arheologiei Basarabiei, contribuţia de faţă relevă cu precădere interesul manifestat pentru cunoaşterea antichităţilor acestui teritoriu în secolul al XIX-lea, punctul de plecare al cercetării aflându-se în observaţiile de acum un secol şi jumătate asupra unui tumul din zona Sorocii, numit Movila Uriaşului.
Pe vremea când legenda vedea lumina tiparului, curganul ar fi avut 10 sajeni în lungime şi până la 3 în lăţime, înălţimea lui atingând 2,5 sajeni (1 sajen = 2, 154 m). În ultimele rânduri ale textului, I. Sorochin se întreba: ce vestigii oare ascunde în adâncuri tumulul de la Soroca şi câte noi faţete ale trecutului ar putea fi descoperite prin cercetarea acestuia.
Astfel, prin consemnarea legendei despre Movila Uriaşului, în analele istoriei Basarabiei se pune în lumină şi o secvenţă din istoria arheologiei acestei provincii, vizând interesul pentru investigarea complexelor funerare tumulare. Movila în cauză avea faima unui monument istoric însemnat pentru Basarabia şi în timpurile interbelice, când acad. Ştefan Ciobanu insera într-o lucrare de sinteză asupra trecutului provinciei scurte informaţii despre acest obiectiv arheologic. Menţionând dimensiunile sale neobişnuite şi forma lungăreaţă,
autorul nota următoarele: „În drumul de la Soroca spre Atachi se găseşte Movila
Uriaşului – o movilă în lungime de 21 metri şi de 7 metri lăţime”, cu trimitere la
articolul lui I. Sorochin.
Tumulul este înregistrat în repertoriile siturilor arheologice din raionul Soroca, fiind amintit şi în unele lucrări de popularizare a trecutului moldovenesc. În aceste publicaţii el apare cu o denumire uşor modificată – Movila Urieşului, autorii respectivi neavând ştiinţă despre materialul semnat de I. Sorochin. În funcţie de situaţia administrativ-teritorială din ultimele trei decenii, acest curgan a fost atribuit fie satului Rubleniţa Nouă, fie comunei Rubleniţa.
În anul 1986, prof. Ion Hîncu a publicat o broşură despre monumentele arheologice din arealul raionului Soroca, unde regăsim informaţii de interes pentru noi.
Prima copertă a broşurii şi p. 17, pe lângă titlu şi text, cuprind şi două mici imagini fotografice ale tumulului în discuţie, aflat pe un teren ce aparţinea la acea vreme moşiei agricole a satului Rubleniţa Nouă. Datele care trebuie reţinute sunt următoarele: „Tumulul, cunoscut cu denumirea de Movila Urieşului, este situat spre nord de satul Rubleniţa Nouă, pe partea stângă a şoselei Rubleniţa-Grigorăuca. Are formă alungită, asemănătoare cu cea a unui val. Lungimea tumulului este de circa 80 m, iar înălţimea – circa 2 m. Parţial distrus de lucrările de construcţie a şoselei. Suprafaţa sa se ară”.
În anul următor, tumulul Movila Urieşului apare consemnat de către acelaşi autor într-un consistent registru al monumentelor de istorie şi cultură din zona de nord a Moldovei, cu descrierea făcută în lucrarea citată anterior, specificânduse şi denumirea rusească a movilei: Курган Великана.
Prof. Ilie Borziac, realizând în 1993 un inventar al siturilor arheologice din raionul Soroca, înregistrează curganul în com. Rubleniţa, descriindu-l astfel: „Tumulul 1. Este situat în punctul La Movila Urieşului, la 10 m spre sud de şoseaua Soroca-Drochia. Alt. 294 m, long. 48°10.02., lat. 28°11.18. Lungimea – 82 m, lăţimea – 14-26 m, înălţimea – 3,5 m. Parţial în partea de nord distrus de şosea, parţial sădit cu copaci”.
Recent, obiectivul arheologic în discuţie a fost verificat, delimitat şi cartat de către Sergiu Bodean, director adjunct al Agenţiei Naţionale Arheologice, împreună cu specialiştii Veaceslav Bicbaev, Eugen Mistreanu şi Ion Ceban, cu prilejul unor prospecţiuni de suprafaţă efectuate în zona aferentă proiectului „Reabilitarea drumului M2 Sărăteni-Soroca-Intersecţia Drochia”. Datele precizate privind amplasamentul, dimensiunile şi starea sa de conservare se prezintă în felul următor: „Tumulul, numit de localnici Movila Urieşului, se găseşte la 3,3 km vest de satul Rubleniţa şi 2 km est de localitatea Şolcani, pe partea stângă a traseului naţional M2. O parte a mantalei tumulului este suprapusă de traseul menţionat. Lungimea – 118 m, înălţimea – 2-2,5 m. Coordonate GPS: N 48 10.415, E 028 08.988; N 48 10.419, E 028 08.968; N 48 10.434, E 028 08.987; N 48 10.441, E 028 08.956; N 48 10.455, E 028 08.983; N 48 10.460, E 028 08.952; N 48 10.473, E 028 08.975; N 48 10.470, E 028 08.947; N 48 10.483, E 028 08.959”.
Dintre publicaţiile de popularizare a monumentelor şi vestigiilor arheologice de pe teritoriul Moldovei, care amintesc de Movila Urieşului de lângă Rubleniţa Nouă / Rubleniţa şi de alte movile cu asemenea denumire, trebuie consemnate cele aparţinând prof. Ion Hîncu. Într-o lucrare publicată în anul 1990 – Vestigii strămoşeşti – şi în alta tipărită şase ani mai târziu – Străvechi monumente din Republica Moldova –, autorul, relevând dimensiunile ştiinţifice ale movilelor funerare ca fenomen social, istoric, cultural, identitar şi ca structură de cult, precum şi ca element important de patrimoniu arheologic, face unele referinţe şi asupra unor tumuli care poartă denumirea de Movila Urieşului.
În anul 1994, într-un volum colectiv intitulat Monumente de istorie şi cultură din Republica Moldova, arheologul Ion Hîncu aducea informaţii legate nemijlocit de tumulul asupra căruia stăruim: „Movilele funerare lungăreţe se aseamănă cu un val de pămînt înalt de 2-3 m şi lat de 30-40 m, cu lungimea de 80-100 m. Localnicii le numesc Movila Urieşului sau Movila Lată. Astfel de relicve istorice, extrem de rare la noi în republică, au fost evidenţiate lângă satele Clococenii Vechi şi Limbenii Vechi, raionul Glodeni, Rubleniţa Nouă, raionul Soroca”.
Tot în raionul Soroca, în preajma satului Ţepilova, în locul numit Planul Popii, s-au identificat două curgane cunoscute sub denumirea Movila Urieşului, construcţia ulterioară a unei şosele cauzând în mare parte distrugerea acestora. Apoi, într-o altă lucrare a autorului, publicată în 2003 şi intitulată Vetre strămoşeşti din Republica Moldova. Materiale arheologice informativ-didactice, citim următoarele: „Rubleniţa Nouă. Pe moşia satului au staţionat cete de nomazi, lucru adeverit de cele patru movile funerare. Trei din ele sînt de formă conică, iar una este de formă alungită şi se întinde pe 80 m. Ultima poartă denumirea de Movila Urieşului”.
Cât priveşte studiul datorat dr. Nicolae Chetraru, Din istoria arheologiei Moldovei (Basarabia şi Transnistria), acesta între altele ne oferă şi un scurt pasaj privind importanţa povestirilor populare despre tumulii înşiruiţi în diferite colţuri ale Moldovei: „Prezintă interes şi legendele legate de movilele de pe teritoriul nostru: Movila Rabii, Movila Drăgaicelor, Movila Turcilor, Movila de Piatră, Suta de Movile ş.a. În multe din aceste legende se spune că în cutare sau cutare loc este îngropat în turc sau un tătar, un rege scit sau un monah trădător”.
Fiind înregistrată în scris o singură dată – în 1864 –, povestită şi în prezent de oamenii din partea locului, legenda despre Movila Uriaşului a rămas neexplorată de către cercetătorii literaturii populare orale, până în timpul de faţă. Astfel, ea nu se regăseşte în publicaţiile din perioadele mai vechi sau mai recente, în care s-au valorizat creaţii de acest gen, confirmându-se astfel observaţia de mai sus a prof. Gr. Botezatu.
În acelaşi timp, nici în studiile privitoare la trecutul istoric al zonei Sorocii, exceptând menţiunea lui Ştefan Ciobanu, care, aşa cum deja s-a notat, semnala Movila Uriaşului printre antichităţile mai vestite ale Basarabiei interbelice, nu se întâlnesc nici un fel de informaţii referitoare la acest insolit sit arheologic şi legenda sa. După cum s-a menţionat mai devreme, I. Sorochin în finalul expunerii sale se întreba: oare ce relicve tăinuieşte Movila Uriaşului, socotind că ar fi utilă dezvelirea ei, pentru a i se dezvălui provenienţa şi funcţionalitatea.
Autorul, admiţând că elementele cu caracter fantastic, miraculos ale unei povestiri tradiţionale pot avea un suport istoric real, formulează ipoteza că ridicarea tumulului s-ar putea datora prezenţei oştilor căzăceşti ale marelui hatman Bogdan Hmelniţki şi fiului său Timofei în părţile Sorocii, la mijlocul secolului al XVII-lea. Către acea vreme, oastea cazacilor zaporojeni devenise una dintre cele mai puternice armate ale Răsăritului. Pe lângă faptele de arme ale acestora, un eveniment aparte care a marcat istoria casei domnitoare moldoveneşti a fost căsătoria domniţei Ruxandra, fiica domnului Vasile Lupu, cu Timofei Hmelniţki, nunta acestora fiind impusă de situaţia politică a timpului.
În legătură cu numele movilei este interesant de evidenţiat şi un fapt de limbă. Dacă acum un secol şi jumătate denumirea sa era cea de Movila Uriaşului, apoi în prezent i se zice mai frecvent Movila Urieşului. Sub acest din urmă nume, tumulul de la Rubleniţa – Rubleniţa Nouă a fost înregistrat în publicaţiile din ultimele decenii, aşa cum i se spunea şi i se mai spune şi acum prin părţile locului. De remarcat că în Dicţionarul explicativ ilustrat al limbii române cuvântul uriaş, -ă, apare consemnat ca substantiv (Personaj din Biblie, din mitologia populară sau din cea greco-latină închipuit sub forma unui om cu dimensiuni gigantice şi cu puteri extraordinare, supranaturale; Persoană foarte înaltă şi robustă; Figurat. Personalitate înzestrată cu merite excepţionale într-un anumit domeniu; titan,
gigant) şi adjectiv (A cărui dimensiune depăşeşte cu mult media; excesiv de
mare; enorm, colosal, gigantic).
Iar Dicţionarul de sinonime al limbii române dă la iveală adjectivul urieşesc, doar ca un termen învechit (Colosal, enorm, fabulos, gigantic, imens, uriaş). Constatând această neînsemnată transformare pe care o suferă denumirea movilei, intervenită probabil cu mult înainte de relatările arheologilor contemporani, ar mai fi de menţionat că un sat cu numele
Valea Urieşului există în comuna Valea Largă, judeţul Mureş, Transilvania, toate aceste exemple atestând un cuvânt considerat vetust, dar care mai este astăzi în circulaţie în întreg spaţiul limbii române. Este locul potrivit, credem, să mai specificăm că în creaţiile mitologice din unele regiuni balcanice şi ale arealului românesc uriaşii legendari sunt numiţi novaci21, pe seama lor fiind pusă de tradiţia populară şi fondarea marilor fortificaţii lineare antice din Câmpia Română, precum Brazda lui Novac de Sud, Brazda lui Novac de Nord, Limes Transalutanus ş.a.
În cele ce urmează vom reproduce legenda despre Movila Uriaşului, urmând descrierea şi comentariile lui I. Sorochin, introducând-o astfel mai pe larg în circuitul informaţional.
„Oricine vreodată a avut prilejul să meargă pe drumul poştei dinspre oraşul Soroca spre Movilău, nu se poate să nu observe o ridicătură de pământ de mărime considerabilă, care se află la 12 verste de Soroca, în apropierea hanului numit Kumpanski. Poate cu atât mai mult ea atrage atenţia călătorului, căci drumul care duce spre asfinţit, parcă proptindu-se în han, coteşte brusc la nord şi trece paralel cu acea ridicătură. Ea poartă denumirea moldovenească Mojila Uriaşului, iar ruseşte i se spune Veletneva Moghila, Moghila Velicana. Înfăţişarea sa nu se aseamănă cu cea a movilelor care pot fi văzute în stepele Crimeii şi în
regiunea Bugeacului. Acolo ele au formă conică, sunt situate ca pe tabla de şah şi dintr-o primă privire ţi se dezvăluie scopul cu care au fost ridicate. În exterior, Movila Uriaşului se prezintă ca o construcţie funerară de circa zece sajeni în lungime şi până la trei de-a latul.
În partea ei centrală, a fost ridicat un mic terasament, servind probabil ca soclu al unui simplu stâlp monumental de piatră, sustras de cineva, sau poate din lemn, care s-a dărâmat de vremuri. Pe ambele părţi ale movilei se observă câte o adâncătură, în măsură să sugereze că cei care au construit acest complex mortuar n-au avut timp pentru a aduce pământ de undeva din altă parte, ci au folosit solul de pe loc. Este de notat că înălţimea movilei, măsurată de la baza construcţiei, nu depăşeşte 2,5 sajeni. Această movilă, cu numele său atât de ispititor, mi-a atras atenţia încă de la prima mea vizită la Soroca, în anul 1836. Am căutat, vreme îndelungată, să aflu mai mult despre ea, întrebându-i pe stăpânii şi posesorii moşiilor din jur, fără a primi însă răspunsul aşteptat.
Abia peste câţiva ani, întorcându-mă odată de la Otaci, chiar lângă acel han Kumpanski mi s-a întâmplat să dau de o ceată de cărăuşi, care îşi transportau cu carele trase de boi grâul către Odesa, opriţi într-un popas de noapte. M-am oprit şi eu ca să fumez o pipă, lângă căruţaşii care şedeau roată în jurul focului, ce abia mai licărea. Salutându-i, am observat
un bătrân împovărat de ani, care mi-a reţinut atenţia şi mi-a stârnit admiraţia: avea înfăţişarea respectabilă, barba însurită şi părul în plete, căzând pe umeri.
Când l-am întrebat câţi ani are, mi-a zis: 106. Ştiind că bătrânii adesea doresc să-şi sporească importanţa, dându-şi în plus nişte ani, l-am rugat să răspundă la niscai întrebări, iar el, văzând cum greu mă descurc în limba moldovenească, a pornit să vorbească în cea malorosienească: Atunci când graful Kamenski s-a instalat cu armata la Movilău, eu aveam peste 30 de ani. Ţin minte că aici se aflau turcii, care cumpărau miere, mazăre, porumb, grâu şi alte cereale. Iar în timpul primăverii, toate aceste produse erau expediate în teritoriile otomane.
Ştiindu-se că şederea grafului Kamenski la Movilău s-a întâmplat pe la începutul veacului curent, ar reieşi că bătrânul avea între 70 şi 80 de ani. Am ţinut să-l întreb dacă nu ştie de unde Movila Uriaşului îşi trage această denumire, la care mi-a răspuns că tocmai despre ea şi începuse să povestească, chiar înainte de venirea mea. De aceea, l-am rugat să o ia de la capăt. Istorisirea sa am scris-o şi o redau aşa cum a fost relatată, fără a schimba ceva din cuprinsul frazelor: Ceea ce vă povestesc a fost în vremuri trecute, cu mult înainte de părinţii noştri, poate chiar şi de bunici. Trăiau doi uriaşi, cum le zic volohii, unul în satul Larga de lângă Hotin, pe un deal unde-şi avea şi casa, iar celălalt aproape de Soroca, pe dealul satului Băxani. Trăiau în pace şi în bună înţelegere unul cu altul, ca doi fraţi adevăraţi. Nu scăpau o zi fără să se desfete cu tabacul pe care-l trăgeau pe nas, servindu-se reciproc. Şi-şi dădeau mâna prin fereastră, iar pentru a mai sfârcâi o porţie de tabac,
şi-l luau din tabacherniţă. Dacă vreun vrăjmaş îndrăznea să năvălească cu război,
fie tătărimea sau leşii ori turcii, apoi aceşti doi uriaşi cu ai săi ostaşi îi înfrângeau
în lupte şi-i înecau în Nistru, şi iar trăiau liniştiţi.
Odată, numai unul Dumnezeu ştie de unde, a apărut un bogatâr tare voinic, şi s-a dat bătălia trei zile şi trei nopţi, până s-a împuţinat oastea uriaşilor. Dacă-i aşa, s-au ascuns ei înspre culmea unde trăia uriaşul de la Băxani. Iar un copil de-al său de şapte ani s-a întâmplat să moară. Şi a fost înmormântat aici, în această movilă lunguiaţă. Acum închipuiţivă, oare cum trebuie să fi arătat uriaşii, dacă mormântul acelui copil este atât de
mare.
Ulterior, această legendă cam încâlcită am mai auzit-o povestită şi de alte persoane. Pe ce se întemeiază ea, nu pot spune. Poate că are legătură cu faptele eroice ale lui Bogdan Hmelniţki şi fiului său Timofei. Ambii, cu cazacii lor, şi-au mânat caii vitejeşte în luptă, pe meleagurile Basarabiei. Astfel, uriaşul, prin povestirile transmise pe cale orală, ar fi putut dobândi o statură înfricoşătoare. Totuşi, credem că legenda ar putea fi lămurită, dacă antichităţile aflate în Movila Uriaşului ar fi scoase la iveală”.
După cum s-a menţionat şi în rândurile de început ale acestui articol, legenda despre Movila Uriaşului încă mai dăinuie şi astăzi. Recent, ea ne-a fost relatată de prof. Demir Dragnev (n. 27 iulie 1936, satul Cureşniţa, jud. Soroca), aşa cum a memorizat-o din copilărie. O publicăm mai jos, cu observaţia că orice legendă poate avea multiple variante, dar povestea lor de bază este cam aceeaşi.
„Pe când aveam vreo opt-zece ani, am auzit această legendă din gura străbunicii mele Efimia, băştinaşă din Cureşniţa Sorocii, născută pe la mijlocul secolului XIX. Sătenii îi spuneau mătuşa Tinuţa, şi se trăgea ea din neamul Revenco, căsătorită Bulat. Moşia satului în vechime era mult mai întinsă decât în prezent, cuprinzând şi locul numit Movila Uriaşului. Cureşniţa încă şi la acea vreme mai era împărţită pe bătrâni, ca şi orice sat răzeşesc. La fel ca şi în alte părţi ale moşiei, şi în zona de la Movila Uriaşului ţăranii deţineau proprietăţi
funciare, inclusiv rudele noastre.
Într-o zi, am întrebat-o pe străbunica, de unde vine această denumire – Movila Uriaşului? Şi ea mi-a istorisit că până la oamenii din zilele noastre, vieţuiau aici nişte uriaşi – oameni şi ei, dar neobişnuiţi de înalţi şi înzestraţi cu o forţă fizică neînchipuit de mare. Odată, când mai rămase dintre ei numai un singur uriaş, s-a văzut venind la el un om mic, ca al nostru. Şi l-a luat uriaşul în braţe cu tot cu carul cu boi, apoi l-a aşezat pe pământ, zicându-i: De acum încolo, tu vei fi aici stăpân. Iar când a murit acel uriaş, s-a adunat toată lumea – oamenii mici, şi l-au înmormântat acolo. Şi asta a fost Movila Uriaşului, sătenii spunându-i mai des Mojila Uriaşului. Şi unde te duci? Şi auzeai răspunsul: la Mojila Uriaşului”.
* * *
Prin rândurile de mai sus ne-am propus să reliefăm o pagină mai puţin cunoscută din istoria arheologiei basarabene, ilustrată de legenda unei movile de pământ din părţile satelor Rubleniţa şi Rubleniţa Nouă, întitulată Movila Uriaşului. În tradiţia locului, monumentul istoric corespunzător legendei este cunoscut sub denumirea de Movila Urieşului. Acest sit arheologic, a cărui degradare trebuie urgent oprită, este o creaţie a unor civilizaţii dispărute, având o valoare cultural-ştiinţifică incontestabilă. Prin publicitatea pe care i-ar face-o organele publice locale şi prin integrarea sa în turismul cultural zonal şi naţional,
el ar putea deveni un reper al identităţii istorice a ţinutului Sorocii.
Desigur, şi legenda merită să beneficieze de popularizarea cea mai largă. Farmecul ei pare
a fi suficient pentru a ne determina să vizităm movila. Nu încape îndoială că naraţiunea va îmbrăca două aspecte, îmbinându-se elementele de fabulaţie cu cele ce se pot verifica din punct de vedere arheologic şi istoric. Este şi aceasta o cale de cunoaştere a moştenirii noastre culturale şi de descifrare treptată a misterelor trecutului îndepărtat.
* * *
Şi acum, la încheierea contribuţiei noastre, socotim potrivit să punem în circuitul ştiinţific un scurt material care ilustrează încă o filă din istoria arheologiei Basarabiei, depistat în acelaşi buletin al Comitetului statistic al guvernământului guberniei. Rămas nesesizat până acum de către alţi cercetători, materialul dat consemnează faptul că în şedinţa comitetului din 13 iunie 1864 membrii săi au luat în dezbatere şi chestiunea privitoare la circulara nr. 63 din 27 aprilie acelui an, emisă de ministrul afacerilor interne al Rusiei: ea viza angrenarea guvernatorilor şi a comitetelor statistice locale în activitatea de culegere-înregistrare a informaţiilor despre monumentele istorice şi de studiere a acestora.
Activitatea în cauză avea să se desfăşoare conform programului de cercetare indicat în acea
circulară, printr-o conlucrare cu membrii comitetului, rezultatele obţinute pe parcurs urmând a fi comunicate Comisiei arheologice imperiale. Programul respectiv stipula următoarele prevederi:
1) În baza acordului cu Ministerul afacerilor interne, Comisia arheologică imperială are onoarea de a invita comitetele statistice guberniale şi provinciale la cooperare în vederea cercetării antichităţilor naţionale şi a celor ce aparţin neamurilor care au vieţuit vreodată pe teritoriul ocupat în prezent de Rusia.
2) Sprijinul comitetelor ar consta în:
a) aducerea la cunoştinţa publică a monumentelor istorice, prin colectarea, odată cu datele statistice, a unor informaţii cuprinzătoare privind antichităţile locale, începând cu construcţiile de pământ de felul unor aşezări fortificate, valuri, movile sau ansambluri arhitecturale etc., şi până la cele mai mici obiecte vechi păstrate pe undeva. De asemenea, se vor culege datinile şi legendele populare despre comori, precum şi credinţele religioase legate de oarecare relicve ale trecutului şi se va indica amplasamentul precis cu denumirile actuale şi din vremurile anterioare ale acelor locuri, oraşe, sate, cătune, mănăstiri şi biserici unde asemenea vestigii există ori au fost conservate;
b) elaborarea hărţilor arheologice, prin marcarea tuturor zonelor importante din punct de vedere arheologic pe hărţi speciale ale guberniilor şi judeţelor. Ar fi de dorit ca pentru fiecare categorie de monumente să se întocmească hărţi separate, care ar cuprinde:
1) aşezări întărite,
2) movile şi stele funerare antropomorfe aşezate deasupra lor,
3) drumuri vechi,
4) comori,
5) selişti şi cimitire părăsite,
6) ruine diferite şi alte resturi de cultură materială,
efectuându-se descrierea detaliată a fiecărui monument în parte şi a locului unde ele se află, cu specificarea numerelor de ordine folosite pentru transpunerea lor pe hartă.
3) Pentru a da un caracter unitar activităţii comitetelor privitor la cercetarea şi descrierea antichităţilor, Comisia arheologică recomandă acestora să adopte ca instrument de lucru chestionarul antichităţilor ruseşti, editat în anul 1861 de Societatea imperială*.
4) În cazul în care împrejurările vor impune necesitatea de a distruge oarecare urme ale trecutului, fie un monument de arhitectură, un curgan sau orice amintire din vremuri apuse, ori de a efectua lucrări asupra solului pe teritoriul unui oraş antic sau pe locuri istorice vrednice de luare aminte, cum ar fi de pildă construcţia căilor ferate, a şoselelor etc., Comisia roagă despre toate acestea să fie înştiinţată cât mai curând, ca să i se ofere posibilitatea de a folosi aceste prilejuri pentru a face descoperiri arheologice.
5) Comisia solicită, de asemenea, unde este posibil să i se comunice informaţii detaliate despre toate cazurile de descoperire a obiectelor antice, iar dacă nu vor apărea dificultăţi, obiectele date să-i fie trimise pentru cercetare, cu remarca dacă persoanele ce le-au găsit doresc să le ofere statului. Pentru a stimula descoperitorii să prezinte lucrurile găsite, Comisia va oferi pentru ele recompense băneşti, ţinând cont atât de costul materialului din care este făcut obiectul, cât şi de valoarea arheologică şi raritatea acestuia. Antichităţile care vor fi expediate Comisiei, dar nu vor fi cumpărate de aceasta, vor fi restituite posesorilor.
Serghei Tabuncic, Vlad Vornic, REVISTA DE ISTORIE A MOLDOVEI
