Urmărim cu multă jale ce i se întâmplă lui Dorin Chirtoacă și Partidului Liberal. Da, ăsta este sentimentul – cel de jale – la vederea catastrofei politice în plină curgere: una iminentă, previzibilă și predictibilă pentru toată lumea. Pengtru toată lumea, numai nu pentru Mihai Ghimpu, cel, căruia atunci când i se spune că greșește trimite iritat sfătuitorul direct către… din ce în ce mai îndepărtatul an 1988, anul ilustrului său răsărit politic. De parcă anul de pornire pe un drum ar putea scuti călătorul de călcatul prin gropile îndelungatului parcurs. Or, anul de pornire nu îți garantează nimic, decât doar măsura fidelă a distanței de abatere de la idealurile unui început de vis. Ori, una este să visezi și cu totul alta să parcurgi aievea drumul către un scop anume. Handicapul primordial al politicianului Ghimpu este că aparatul lui de ghidare politică nu are și nu a avut prevăzut un indicator deosebit de important, obligator înaintării pe un anumit parcurs, cel de corecție a erorilor, funcție ce revine în aparatul uman spiritului autocritic al persoanei. În combinație cu alt handicap; cel al instruirii extrem de sumare și al lipsei de cultură generală și, deci, și a culturi politice, avem în persoana domnului Ghimpu concentrarea periculoasă a unei mase critice ideală declanșării unei catastrofe.
Iată că, acest melanj de handicapuri concentrat în omul politic incult și neinstruit Ghimpu, plus handicapurile de aroganță, duplicitate, sete nesăbuită de bani și de grandoare ale găinarului Filat, plus handicapurile de sorginte interlopă (banditească) ale coțcarului Plahotniuc, care a văzut în puterea politică pârghia perfectă de transformare a statului în cea mai profitabilă afacere personală – acest melanj, zicem, a adus Republica Moldova în situația de catastrofă în care se află ea astăzi.
A fost oare posibilă evitarea aproprierii fatale a celor trei purtători de handicapuri catastrofale și combinării lor într-o putere distructivă atât de mare? Unii ar zice că ăsta ne-a fost destinul. În 2009 acești lideri, nu alții, au apărut pe scena politică. O parte dintre ei (Filat, Ghimpu, Urecheanu) au combătut în luptă deschisă comunismul mafiot al lui Voronin, alta (Plahotniuc, Lupu) l-au surpat din interior, înclinând balanța în defavoarea nesuferitului regim. Împreună, în două reprize, au reușit să ia în mâini, cu sprijinul majorității electoratului, puterea politică în Republica Moldova. De acord – a fost destinul – dar nu ca pedeapsă cum a ajuns să ne fie el astăzi. Atunci când cetățenii au luat puterea de la comuniștii hoți și criminali și au dat-o „democraților” pro-europeni, conștiința lor colectivă a urmărit un singur scop – unul extrem de simplu și la modul superlativ de pragmatic – să-și facă un destin mai bun, așa cum au promis, în luptă deloc ușoară, liderii temerarelor formațiuni politice.
Cum s-a întâmplat că astăzi, după opt ani de „construcție pro-europeană”, să ne pomenim ostaticii unui stat în care stilul mafiot al comuniștilor nu numai că nu a fost înlăturat, judecat și aruncat la lada de gunoi a istoriei, ci, din contră, a ajuns să funcționeze în cea mai drăcească perfecțiune? Cine a făcut ca malaxorul hodorogit al bestiei kaghebiste de la Moscova să roadă atât de cumplit betonul marcă occidentală pus la temelia „poveștii de succes” a Europei de Est, încât prin enorma gaură formată să poată intra și așeza la masă urâțenia pământului nostru – liota trădătoare de neam a nesăbuitului Dodon? Răspunsul trebuie să-l căutăm, nicăieri în altă parte, decât în interiorul alianțelor formate din cele trei mari handicapuri ale politicii moldovenești – Plahotniuc, Filat, Ghimpu.
Acolo, în măruntaiele Alianțelor, s-a dat lupta pentru Destinul ales de cetățeni în 2009. Mai precis, trebuia să se dea, pentru că imediat s-a văzut că cei care au venit în alianță „surpând” de ochii lumii puterea lui Voronin, o vor supra cu adevăratelea pe cea democratică. Prima sarcină a lui Plahotniuc a fost să pună mâna pe organele coercitive ale statului, pe Justiție, pe care să le transforme din instrumente de siguranță și echitate în bâte politice. Răspândirea algoritmului de partajare politică asupra Procuraturii și sistemului judecătoresc a fost una dintre cele mai mari cedări făcută lui Plahotniuc de restul handicapaților. Evident, au făcut-o, pentru că fiecare se gândea nu la stat, ci la bucata care le revenea ca premiu din el. Astfel, sistemul mafiot a fost salvat, iar înșiși căpeteniile lui, în primul rând liderul lor, Voronin – pentru omorurile și torturile în masă a tinerilor din aprilie 2009; Lupu – pentru arderea Declarației de Independență și Dodon – pentru construirea schemelor criminale de surpare a economiei naționale în favoarea clientelei comuniste, au evitat răsplata binemeritată, au fost salvați și puși la păstrare pentru a stoarce din ei foloase ulterioare. Etapa următoare era adaptarea sistemului ticăloșit la noile condiții „pro-europene” și asigurarea funcționării lui la turații maxime.
Filat și Ghimpu nu au reacționat nici ca liberali și nici ca oameni de stat. Nici Ghimpu, în funcția de Președinte de Stat Interimar, Președinte al Parlamentului, nici Filat, Prim-Ministru al Guvernului și Președinte al celui mai important partid din arcul guvernării nu au încercat să creeze în Alianțe o majoritate de bună- credință, una care să pună în fruntea lucrurilor interesele statului, interesul național, să oprească derapajele banditești de acaparare a statului. Ura reciprocă și viciile de personalitate i-au împiedicat să treacă proba responsabilității pentru misiunea istorică care le-a revenit. Ei au căzut în cursa întinsă de Plahotniuc și au acceptat să intre în competiția murdară de creștere a influenței și de consolidare financiară a partidelor lor prin scheme ocolitoare de lege. Manipulat de Plahotniuc, Ghimpu a trecut deschis de partea infiltrației comuniste a lui Voronin, întruchipată în Partidul Democrat al lui Plahotniuc, și i-a declarat război deschis lui Filat.
Când Filat a fost scos în modul cel mai scandalos din politică și pus după gratii, bucuria lui Ghimpu nu a avut margini. Din groapa în care l-a aruncat Plahotniuc el avea iluzia unui orizont curățat de concurentul său cel mai odios – Filat. Mai bun cadou din partea lui Plahotniuc nici că se putea gândi. În plus, ajutorul acordat de „mărinimosul” lider al PD în alegerile din 30 noiembrie 2014 și re-aducerea PL-ului în Parlament, apoi „permisiunea” (contra unor manevre politice pe parcursul anului 2015) de realegere în iunie 2015 a lui Dorin Chirtoacă la primăria Chișinăului i-a umplut inima de venerație față de Plahotniuc. Dar prima și cea mai mare mulțumire Ghimpu a avut-o de la Plahotniuc pentru campania desfășurată de înlăturare de la guvernare și blocare în alegerile parlamentare a foștilor lui colegi din Partidul Liberal Reformator.
După 2014, Ghimpu a acceptat a doua oară rolul de vasal politic și nu a ezitat să-i întoarcă datoria lui Plahotniuc de câte ori acesta a cerut-o. Prima rambursare a făcut-o imediat după alegerile din 2014 când Ghimpu a ridicat falsa problemă a procurorului european drept pre-condiție a intrării la guvernare. Era răgazul de care Plahotniuc avea nevoie pentru a pune la punct mișcarea pe întreg ciclul a Miliardului furat și punerea lui la adăpost. Pentru asta, am spus, lui Dorin Chirtoacă i s-au deschis din nou ușile Primăriei Chișinăului. Ca la comandă, în iulie 2015, Ghimpu uită de procurorul european și intră, alături de PD și PLDM, la guvernare. Procedura se repetă la 20 ianuarie 2016 deja după încarcerarea lui Filat și torpilarea PLDM-ului, votând alături de PD un guvern format în exclusivitate de cele două partide înfrățite. De aici încolo cuvântul „stabilitate” este cel mai des rostit de Ghimpu și Plahotniuc. Doar că pentru Plahotniuc el însemna elixirul de adormire a vigilenței „confratelui” de alianța, iar pentru nou-îmbuibatul Ghimpu – siguranța că poate, în sfârșit, fără riscuri și frică, să-și realizeze visul: să facă, la umbra guvernării ideale cu PD, tot atâția bani și instrumente mass-media cum le are idolul său – stimatul, veneratul și veșnic adoratul – Vlad Plahotniuc.
Numai că aici lucrurile se complică iar drumurile, ca și interesele, se despart. Adoratul are și alte probleme, are planuri și scheme de rezolvat. Fostul lui coleg de gașcă comunistă – Dodon, este azi mai puternic și mai atractiv, este o locomotivă mai puternică pentru trecerea peste alegerile din 2018. Știut lucru: ca să ajungă până aici Plahotniuc l-a obligat pe Ghimpu să candideze sub drapelul unionist în alegerile din 2016, știind că șansa alegerii lui este nulă, iar contribuția la mobilizarea electoratului lui Dodon este maximă.
Și la urma urmei, își poate zice Plahotniuc, privind cum Ghimpu și acoliții lui de ștampilă bagă mâna în buzunarele statului, ale statului său-afacere personală – Republica Moldova. Ia stai, colega Mihai, nu cumva ai uitat vorba străbunilor noștri latini: Qvod licet Iovi non licet bovi , care se traduce – CE ESTE ÎNGĂDUIT LUI JUPITER NU-I ESTE ÎNGĂDUIT UNUI BOU?!
Valeriu Saharneanu, 30 mai 2017
