TABLETA DE VINERI
Recunosc sincer că întotdeauna mi-am dorit la Chișinău un guvern de sacrificiu, care să activeze nu după principiile voluntarismului fără substanță sau ale populismului bezmetic, dar în conformitate cu realitățile din teren și, de ce nu?, în discordanță cu așteptările celor care preferă politica struțului și nu se gândesc la ziua de mâine. Întotdeauna mi-am dorit o guvernare care, odată venită la cârmă, să nu se îngrijească de propria piele și care să nu sufle și în iaurt, o guvernare care să nu joace la două capete și să se complacă în rolul de Cenușăreasă, dar care să taie azi în carne vie, pentru ca mâine noi să trăim mai bine, iar lumea din jur să ne respecte. Mi-am dorit ca acei de la guvernare chiar să-și taie uneori creanga de sub propriile picioare în detrimentul trecutului și prezentului (economic vorbind), dar în numele viitorului.
Se pare că am ajuns s-o trăiesc și pe asta, dar… cu o precizare obligatorie — acest sacrificiu costă mult, poate mai scump decât ne-am dorit-o! Or, în pofida faptului că majoritatea „ingredientelor” enumerate mai sus sunt prezente, luminița din capătul tunelului abia dacă se întrezărește. Ba mai mult, astăzi este greu să pricepi unde începe tăierea crengii de sub propriile picioare și se termină procesele obiective/subiective care au loc în lume. Este greu, dacă nu imposibil, să demonstrezi celor care doresc schimbarea și vremurile bune aici și acum că tot ce se întâmplă are și o explicație, că nu doar în Republica Moldova valurile scumpirilor nu au astâmpăr, că și în Marea Britanie oamenii și-au mai strâns cureaua, că la granițele noastre avem un război pe viață și pe moarte, că nu doar cu referință la noi multe știri și informații sunt trecute la capitolul celor care ne afectează emoțional. Acest „maximalism” și această dorință de a trăi omenește, dar nu de a lega tei de curmei este ușor de înțeles, fiindcă o viață avem și fiecare dintre noi vrea s-o trăiască, dar să nu se chinuie ca peștele pe uscat.
De altfel, faptul că această guvernare își dorește mai multe decât poate este incontestabil. Precum este incontestabil faptul că unele remanieri în garnitura guvernamentală sunt necesare ca aerul, iar unii miniștri au zăbovit prea mult sub „cușma lui Guguță”. Acestea sunt consecințele politicii de cadre puțin spus defectuoase, fiindcă planurile postelectorale — chipurile, avem majoritatea și vom reuși de unii singuri (citește: nu dorim să împărțim laurii cu cineva) — nu s-au adeverit, iar acum este prea tardiv să cooptezi în echipă oameni „care atunci au vrut și au putut, iar acum pot, dar nu mai vreau”. Până la urmă, avem de suferit cu toții: unii — pentru că nu pot face față crizei și nu au curajul să o recunoască, iar alții — pentru că deseori cad pradă incompetenței și sunt gata să schimbe dragostea și respectul pe ură și ocară. Nu de alta, dar fostele guvernări au făcut tot posibilul ca să-și cimenteze pozițiile și să dea de înțeles că mai ușor este să schimbi cursul Nistrului, decât să tragi pe cineva la răspundere.
Astăzi sacoșele cu bani și finanțările dubioase nu mai sunt probe, imunitatea parlamentară a devenit o monedă de schimb, interlopii ne râd în față și ne citesc lecții de bună purtare, iar acei care nu se pot deprinde cu ceea ce se întâmplă taie poalele și pleacă unde îi duc ochii. Când vezi că un ditamai ex-judecător la CEDO se văicără că arestarea lui X ar însemna revenirea la vremurile de rea pomină (???), când vezi că trădarea de patrie nu mai este o crimă, dar aproape că este considerată o virtute, când vezi că sărăcii se vând pe doi bani, iar bogații nu dau nici o ceapă degerată pe cele mai elementare valori, când „pragurile psihologice” (vezi prețul benzinei și motorinei) se trec în galop, iar nivelul inflației în Republica Moldova este aproape dublu decât în Ucraina, țară aflată în război…, îți vine să-ți dai două palme și un șut în fund și, aidoma eroului din vestita comedie, să blestemi ziua când te-ai născut în acest colț de lume…
Și totuși, chiar dacă toți nervii și toate nemulțumirile noastre sunt îndreptate spre actuala guvernare (întotdeauna lovești în cel care ți-i drag), la fel spre actuala guvernare trebuie să fie îndreptate speranțele și așteptările noastre la mai mult și la mai bine. Înțeleg că este greu să taci atunci când te mănâncă palmele, că nu poți să râzi, când inima îți plnge, că reformele dor, că Sorbona și Cambridge este una, iar realitățile noastre sunt alta, dar… Vrem noi sau nu vrem, dar această forță de la guvernare, prin sacrificiul ei, ne-ar putea reda ceea ce încă nu am pierdut cu desăvârșire. Nu de alta, dar aceasta este ultima redută în confruntarea cu trecutul, iar căderea ei ar însemna întoarcerea noastră în ziua de ieri-alaltăieri și pierderea acestui ultim tren spre Uniunea Europeană…
Cine din noi își dorește acest lucru?
