În casa noastră primăvara era așteptată cu mare nerăbdare. De cum treceau sărbătorile de iarnă, începea forfota pregătirii mărțișoarelor. Eram într-o alerta de nedescris cu mult înainte de 1 martie. Focul încă mai trosnea în sobă, tăciunii luminau în spuza gurarului, pe care mama îl tot deschidea ca să mai arunce un buștean din cei vârtoşi care să mențină focul, că era un ger atât de crâncen de februarie, încât te gândeai de două ori înainte de a ieși din casă.
Dar primăvara era deja în lunga noastră așteptare, era în inimile noastre și în… febra mărțișoarelor. Ele, scumpele, prin legendara împerechere pe alb și roșu, ne ajutau să suportăm gerul și așteptarea. Le modelam serile, atunci când se aciuau toți în casă și începea competiția – al cui găietan sau lănțișor este mai aliniat, al cui clopoțel este mai aranjat, al cui motocel este mai împufoșat, al cui disc strălucește mai frumos, ale cui franjuri și canafuri sunt mai arătoase. Cu fiecare mărțișor finisat prins de perdea la linia de start (a gătinței, cum îi spunea mama) bucuria noastră era tot mai mare, iar primăvara tot mai aproape.
Le modelam din firele albe și roșii de mătase, scoase una câte una din panglicile pentru fundițe sau pentru cadouri, pe care mama le procura de cu vreme de pe la magazinele Galanterie din Soroca. Le potrivea la culoare: albul să fie pur, imaculat cu nuanțe cerii, iar roșul – intens, ca din îngemănarea acestora să sară în ochi contrastul; alegea factura mătăsii – să fie strălucitoare și de bună calitate pentru fir: adică subțire, dar trainică si de diferite grosimi: mai ferme pentru mărțișoarele de exterior, adică cele care se prindeau de paltoane, de pardesiuri sau mantouri si altele, finuţe și firave – pentru cele de taior sau bluză. Cumpăra si panglică moale care ne oferea un fir mai puțin ferm, ușor de împufoșat pentru motocei. Aduna de cu vreme și culori frumoase de buline – alb și roșu, pentru firul de exterior, dar mai ales pentru mărţişoare-clopoței şi mărţişoare-franjuri, destinate bărbaților.
Forfota pregătirii mărțișoarelor ținea mai multe seri la rând. La aceste șezători, seară de seară, noi toți, mai mici și mai măricei, o asaltam pe mama cu rugăminți și întrebări: aici cum fac, e bine răsucit firul, cum să tai pe cerc discul de mătase, linia nu iese bine, unde-i moneda ca să o suprapun pe disc, cum să fac nodul de găietan ca să țină strâns firicelele de la motocei, cum să maschez nodul prea mare… și tot așa, și tot așa. Sărmana mama, pe lângă toate treburile casei, încă şi noi mai tăbăram pe ea cu toate ifosele şi supărările noastre. Aveam nevoie fiecare de multe mărțișoare – pentru profesori, în primul rând, apoi pentru prieteni și colegii mai apropiați, pentru verișori, bunici sau mătuși, pentru noi înșine. Le purtam la mai multe rânduri de haine – la cele groase, la uniforma de școală, apoi și la altele, mai delicate (cum le spunea mămunea, bunică-mea adică) cu care mergeam în vizite (în musaferie, cum se zice pe la noi), astea din urmă realizate cu mai multă implicare și cu mai mult rafinament.
Mama povestea că pe la ei, în satul Cureşnița de pe malul Nistrului, în copilăria ei românească (1936-1944) erau în sat meșterițe de mărțișoare, la care fetele se rugau să fie învățate a le face. Acestea aveau anumite secrete, pe care nimănui nu le dezvăluiau până la capăt. De regulă, tradiția se transmitea de la fetele mari celor mai mici în timpul șezătorilor din lungile seri de iarnă. Mama își amintea că mai târziu (1950-1956), pe timpurile când și ea intrase în rândurile fetelor celor mari și era acceptată la joc (hora satului), la seratele de la casa de cultură și la șezători, aceste tradiții se păstraseră intacte, nefiind afectate de noul regim. E momentul să detaliem acest moment.
De amintit că la venirea sovieticilor pe meleagurile noastre, cele mai multe obiceiuri şi tradiţii au fost interzise, chiar rase nu doar din cotidianul basarabenilor, ci şi din memoria lor. Mă refer, în primul rând, la cele cu tentă religioasă. Ar fi mai multe de povestit despre bisericile pângărite, transformate peste noapte în grajduri sau depozite, despre icoanele şi odăjdiile arse pe ruguri, despre crucile răsturnate, despre sărbătorile sfinte interzise… Dar, uimitor lucru, legenda mărţişorului şi tradiţiile locului legate de mărţişor n-au fost atinse de tăvălugul ideologiei marxist-leniniste. Ba din contra.
În anii şaptezeci, în cadrul manifestărilor legate de prietenia popoarelor din Uniunea Sovietică, a fost instituit la Chişinău un festival al culturii multinaţionale din URSS, care purta numele sonor de Mărţişor. Erau zece zile de evenimente culturale de cea mai înaltă prestaţie. Desigur gazdele festivalului erau prezente în ziua deschiderii, pe 1 martie, cu perlele sale culturale. Creaţiile compozitorilor autohtoni, ale poeţilor, cântăreţilor, dansatorilor se perindau pe scena Palatului Naţional, pe atunci Octombrie, timp de 2-3 ore. Apoi zilnic, pe diferite scene din oraşele Moldovei erau prezentate concertele invitaţilor din republicile-surori şi din ţările lagărului socialist. Era mare bătălie după bilete, era o agitaţie nemaipomenită prin redacţiile ziarelor, revistelor, televiziunii.
Toată ţara trăia emoţia Mărţişorului. Şi în acest context permisiv pentru tradiţia locului, şi noi elevii organizam diverse serbări la şcoală, dar şi în casele de cultură din satele noastre. Ne dăruiam unul altuia mărţişoare, purtam mai multe laolaltă. Se spunea, şi noi credeam, că prin afişarea mărţişoarelor ajutăm primăvara să vină mai degrabă. Îmi amintesc un caz amuzant în legătură cu aceasta. Ionuţ, fiul nostru, pe când era în clasele primare, participa alături de soră-sa, mătuşa şi părinţii la pregătirea mărţişoarelor. Le confecţiona de rând cu noi seară de seară, apoi mândru, nevoie mare, le oferea pe 1 martie mai întâi învăţătoarei, apoi colegilor şi rudelor. Dar iată că într-o bună zi veni de la şcoală supărat rău de tot. Răbufni din uşă: „N-o să mai vină primăvara asta niciodată!” „Şi de ce adică?” – îl întrebarăm miraţi. „Pentru că oamenii nu poartă mărţişoare, numai vreo doi-trei am văzut pe stradă”. „Da la şcoală? „La şcoală mai toţi aveau în piept mărţişoare”. „Foarte bine! Atunci numai la voi la şcoală o să vină primăvara!” – conchise taică-său liniştit.
Altă poveste din copilăria lor, legată de mărţişoare, are un final aproape că solemn. În anii uşorului dezgheţ gorbaciovist – 1986-1990, din marea sete de istorie şi adevăr naţional, participam cu miile şi zecile de mii la toate evenimentele de reviriment naţional. Îmi aduc aminte de prima serată de comemorare a lui Gheorghe Asachi, bunăoară, care s-a ţinut pe scena Palatului Naţional, într-o atmosferă festivă cu participarea autorităţilor de cel mai înalt rang şi cu sute de oameni în picioare. A fost un eveniment de mare rezonanţă românească în sufletele noastre. Au urmat alte evenimente cu tentă identitară clară. Şi noi prindeam aripi pentru redevenirea noastră ca neam.
Dar serbarea de comemorare a lui Ion Creangă, în 1989, la o sută de ani de la trecerea în nefiinţă şi 150 de ani de la naşterea scriitorului, la Teatrul Naţional, a rămas în memoria noastră pentru totdeauna. A fost un eveniment atât de aşteptat şi îndelung pregătit, încât să nimereşti în sala cu atâtea distinse personalităţi era un vis. Noi am fost printre cei norocoşi. Am mers cu familia. Ne-am pregătit ca de hram. Cu câteva zile înainte de evenimentul mult aşteptat, care se desfăşura în ajun de 1 martie, am confecţionat mărţişoare de dimensiuni neobişnuite, din fire de lână pentru croşetat. Multe. Pentru toţi scriitorii de pe Aleea clasicilor din Grădina publică. Şi după serbare, cu toate mărţişoarele aranjate în cutie, înarmaţi cu cele necesare – foarfece, gută, clei, am mers pe jos de la Teatru până în Grădina publică. Era noapte târzie – concertul durase vreo patru ore. Oamenii nu se lăsau duşi din Sala Mare a Teatrului Naţional – aplaudau îndelung, aclamau scriitorii, actorii, îi chemau la bis. Eram copleşiţi de impresiile de la serbare. Eram cuprinşi de o mare nelinişte pentru ceea ce intenţionam să facem. Aveam emoţii de neredat în cuvinte.
După ce cu mult greu, aproape că pe întuneric, am prins toate mărţişoarele, am mers spre casă mai mult pe jos, căci transportul public nu mai circula pe toate rutele. Eram mulţumiţi de isprava noastră, dar şi îngrijoraţi ca nu cumva cineva dintre cei vigilenţi să ne strice bucuria. Am hotărât să revenim a doua zi ca să verificăm şi să savurăm reacţia concitadinilor noştri. Dar n-am avut de ce să ne îngrijorăm. Totul era în bună ordine. Doar vântul răsfira în aer mărţişoarele noastre, iar trecătorii erau atât de surprinşi, unii nedumeriţi, alţii de-a dreptul bucuroşi, încât se opreau şi rugau fotografii ambulanţi sa le facă poze alături de clasicii astfel marcaţi. Iată şi pe fotografiile făcute de noi în acel 1 martie de pomină se vede mărţişorul de la bustul lui Mihai Eminescu. Astfel împodobiţi erau toţi clasicii culturii româneşti.
Mărţişorul este o valoare care ne veghează valorile. Să nu cumva să-l rătăcim în lumea asta consumistă. Ca nu cumva să ne pierdem – noi pe noi înşine.
Silvia Grossu, a lui Ionică Donos din Cureșnița Nouă, Basarabia
Citește și ascultă primele părți aici – observatorul.md/tag/povata-si-dojana
