Deseori mă visez acasă. În curtea noastră. Trebăluiesc, ies din casă-intru în casă, șterg aici – îndrept acolo, dau demâncare la animale, lucrez în seră sau în livadă, plivesc sau prăşesc, apoi alerg în grădină după una, după alta, cobor în beci, mă urc în pod, – iar în casă, iar afară. Şi tot aşa. Dar numai în vis. Căci s-a isprăvit demult viaţa la ţară, acasa mea adică. Casa mai este si acum, dar acasă… nu mai sunt.
Casa noastră cu pereţii vopsiţi în verde, cu colţurile albe, aşezată pe o prispă solidă, cu două ferestre mari cu câte trei geamuri ochioase, care priveau la drum cu încredere, iar pe centrul faţadei – o verandă din cărămidă roşie, împodobită cu brâie şi chenare albe, susţinută de cele cinci trepte înalte de la intrare, care o făceau puţin semeaţă, atrăgea privirile trecătorilor. Curtea era şi ea largă: pe stânga casei era beciul cu gârliciul afară, alăturat – sărăieşul, de fapt, bucătăria de vară, cu două camere mici, dar îndrăgite de toţi ai noştri; pe dreapta era o grădiniţă plină de flori de ţară – narcisele sfioase, lalelele harnice, stânjeneii semeţi şi lăcrimioarele parfumate înfloreau primăvara. Trandafirii (nu mulţi, deoarece mărul din faţa casei reuşea să-ţi desfacă generos coroana şi le lua lumina, din an în an tot mai cu îndrăzneală) înfloreau vara fără să se oprească; busuiocul, deşi nu avea flori de uimit pe nimeni, era la loc de cinste în grădiniţa mamei – ni se spunea să nu-l călcăm cumva din joacă, să-l udăm doar cu cea mai curată apă, că e plantă sfântă.
Apoi venea rândul „şcolăriţelor” – a cuconelelor năltuţe, de toate nuanţele roş-rozului, a astrelor multicolore, a mândrelor gherghine, aranjate pe din două părţi, ca să nu le acopere pe celelalte – era august târziu şi septembrie devreme. Prin octombrie-noiembrie venea şi rândul crizantemelor aristocratice. Eram micuţă, dar ţin minte că mama, din tinereţe încă, le purta tot respectul. Le planta în vase largi de lut – oale de sarmale sau gavanoase pentru murături, dar care se ştirbiseră şi nu mai era voie să le ţii în casă (că, Doamne fereşte de necazuri şi nevoi), pe care le tot muta – pe verandă vara şi toamna, apoi tata le căra în beci de iarnă, primăvara iar le scotea, dar le punea la umbra sub pereţii casei ca să nu le doboare soarele cu energia lui năvalnică. Mi se părea mie pe atunci, urmărind această vânzoleală cu crizantemele, că toate celelalte flori, hărnicuţe la înflorit şi cuminţi la locul lor, le urau în surdină pe aceste crizanteme corcolite. E drept că înfloreau regeşte şi o ţineau tot aşa până dădeau gerurile. Şi atunci mama le reteza, iar tata le ducea la iernat în beci. Tot toamna înfloreau vâzdoagele şi ţigăncuşele (tot vâzdoage, de fapt, dar mărunţele şi cu petale întunecate, și cu mijlocul cafeniu închis), care străjuiau grădiniţa mamei pe de margini, apărând-o de găinile sau gâştele, care mai ieşeau câte odată din ţarcul lor. Aceste flori erau semănate şi de-a lungul tuturor cărărilor, care duceau în grădina de după casă şi în mica livadă din capătul grădinii. Florile se succedau la înflorit din primăvară până-n iarnă, de parcă se întreceau înde ele în a ne uimi prin prospeţime şi miresme.
Casa şi curtea puteau fi lesne admirate de cei care luau apă din fântâna noastră. De fapt nu era a noastră, căci o săpase bunelul cu fratele său Dănilă, dar era pe teritoriul nostru, ne intra în curte. De acolo, de pe înălţimea unde era instalat colacul fântânii, se vedea cel mai bine ograda noastră, ca în palmă – cu masa de afară, la care ne adunam la prânz, dar mai adesea serile si uneori stăteam la sfat lung după cine, cu lavoarul prins de-un copac şi ştergarele noastre aninate în crengi, cu acareturile pentru spălat rufele, cu laviţa de lângă grădiniţa cu flori, special aşternută cu un lăicer pentru repaosul de după amiază sau pentru taifasul de duminică şi de sărbători, când mai treceau pe la noi mătuşile sau verişorii. Casa şi curtea aveau un aer primitor şi îmbietor, aşa că nu era zi să nu scârţâie portiţa şi să nu intre cineva ca să ne dea bineţe… mai pe aşezate.
Serile de vară, după ce ne mai potoleam din treburile gospodăriei, treceam fiecare pe la lavoar sau la lighenele cu apă încălzită la soare şi ne făceam toaleta de culcare, după care ne aşezam pe prag şi ascultam greierii (mama le spunea chirieci) sau broaştele, orăcăind în cor în balta din Valea satului. Aşezaţi pe pragurile late de la intrare (aşa îi plăcea mamei, căci era obicei de la ea de-acasă) vorbeam de una de alta, chibzuiam asupra planurilor pentru a doua zi, puneam la cale cele trebi. Ne uitam la stele, admiram luna, mama sau tata ne descifrau anumite semne – de ploaie, de vânt sau vreme bună. Apoi, unul câte unul, răream rândurile, aciuându-ne în paturile noastre.
Dimineţile rânduiala casei avea alt ritm. Tata se trezea primul – la revărsatul zorilor, lua sapa, coasa sau hârleţul şi mergea la straturi în grădină sau pe deal la normă, adică la sectorul care îi era repartizat din lanurile colhozului – cu porumb, sfeclă de zahăr sau floarea soarelui, şi de care era responsabil de la semănat până la strânsul roadei. Se lucra uşor şi cu spor pe răcoare. Uneori părinţii mergeau împreună la normele lor şi ne lăsau să dormim în casă, sprijinind mătura de uşa de la intrare, semn că gospodarii nu-s acasă. Astfel noi eram la adăpost – nimeni nu ne deranja somnul. Iar dacă ne trezeam înainte ca ei să sosească de la muncă, puteam să ieşim afară nestingherit. Se întâmpla să meargă amândoi la târg – fie la Soroca, în centrul raional, sau la Zguriţa, un sat în direcţia opusă, adică în drum spre Drochia, unde duminecile se adunau la piaţa din centru ţăranii din satele apropiate pentru a face schimb de mărfuri – oale, ulcioare, legume, zarzavaturi, urzeală, lână toarsă sau doar scărmănată; se vindeau şi se cumpărau puişori de găină, de raţă, de curcă, animale, păsări de casă, şi multe-multe altele. Aşa sau altfel, dar nu ne plăceau acele dimineţi, când mama cu tata ne lăsau singurei în casă. Erau dimineţi posomorâte şi fără spor.
Cu totul altfel erau dimineţile cu părinţii acasă. Deşi ei se săturau de lucru până ne trezeam noi, nimeni nu se aşeza la dejun până nu se adunau toţi. Noi ieşeam din culcuşuri unul câte unul, cei mai măricei – eu şi fraţii mei, Liviu şi Anton, mai devreme, strigaţi de mama. Iar surorile mai mici, Nelea şi Margareta, mai la voie. Noi ştiam că nu avem voie să vorbim nici unul cu altul, nici cu părinţii până când nu ne primeneam după somn. Asta însemna să mergem la lavoar, să ne spălăm pe mâini, pe faţă, să trecem la icoane să ne facem semnul crucii şi să zicem „Tatăl nostru”,. Abia după aceea aveam voie să ne apropiem de părinţi şi să le spunem „Bună dimineaţa”. Dacă din neatenţie sau din greşeală îi salutam înainte de primenire, nici unul nu ne răspundea. Tata uneori se răstea la noi: „Îndrăzneşti să-mi spui buna dimineaţa, nespălat pe faţă?”. Mama ne chema la masă, abia după ce terminam porăiala de dimineaţa, adică abia după ce dădeam demâncare la păsări, hrăneam toate animalele – porcii, câinele, iepurii, iar oile, vaca şi viţelul le duceam la Valea satului, la rând, la cârd, adică, le predam gospodarilor, care pentru o zi sau două aveau grijă de toate animalele din sat sau din mahala, dacă erau mai multe. O dată în lună sau chiar mai rar, ne venea nouă rândul să avem grijă de cireada satului sau de turma de oi.
Dejunul nu era doar ceaiul şi pâinea cu unt. Mama fierbea laptele proaspăt muls de la Florica noastră şi ne prepara vreun terci, de griş, bunăoară, că ne plăcea foarte mult, gătea scrob sau ochiuri. Putea să ne prăjească şi cartofi, dacă se întâmpla vreo zi cu program mai intens şi nu aveam posibilitatea să mâncăm la prânz acasă. Apoi ne dădea mâncare pe deal, adică mergeam la muncă la norme (că mai crescusem între timp şi ne trimitea în locul ei la prăşit) şi aveam mâncarea la pachet. Dacă nu eram în vacanţă, ci mergeam la şcoală, atunci ne trezea şi mai devreme: să reuşim să ne îndeplinim obligaţiile prin gospodărie, să luăm dejunul, să îmbrăcăm hainele de şcoală, să aranjăm ghiozdanele, ca să nu întârziem. La şcoală ne primeam tainul la pauza cea mare – paharul de lapte şi uneori chifla, dar mai des, felia de pâine albă. După cinci-şase ore de şcoală, veneam flămânzi, dar nu ne aşezam la masă, până nu veneau toţi acasă.
De obicei, mama ne întâmpina cu întrebarea: „Ei, cum a fost azi, ce note ai adus, merită să-ti dau de mâncare?” Deşi ne aştepta cu mâncarea caldă pe plită, nu ne lăsa să mâncăm pe rând. Regula era să ne aşteptăm unii pe alţii şi să stăm la masă toţi odată. Uneori ne dădea şi ceva bun, adică desert. Dar numai dacă aveam anumite merite. Atunci intra în casă. Mergea să ne aducă ceva bunul din Casa cei mare, din servanta, în care se păstrau bomboanele, biscuiţii, napolitane sau dulceaţă mai într-ales. Mama gătea gustos-gustos. Bucatele ei erau fără cusur. Orice ar fi gătit – borş cu varză sau ciorbă de fasole, cartofi înăbuşiţi sau prăjiţi, sarmale de sec sau cu carne, plăcinte din aluat dospit sau cu poalele în brâu, alivenci sau învârtite cu te miri ce – totul era gustos şi pe placul nostru. În satul nostru, dar şi în neamul nostru, avea faima (recunoscută, uneori nu prea) de cea mai bună gospodină.
Toate în gospodărie le făcea așa, cum apucase de la maică-sa şi de la bunică-sa, mâca Marianca. Ca şi şi bunica, ca şi străbunica mea, înainte de a tăia pâinea, atunci când înfigea cuțitul în ea, făcea mai întâi semnul crucii. Ca şi străbunica, adică mâca Marianca, ca şi mămunia, după ce scotea sâmbăta pâinea din cuptor (de obicei, 10-12 pâini mari, rotunde şi frumos rumenite), tăia una în patru părţi, le lăsa să se aburească pe zolnic (prosop de casă din tort, adică fir gros de cânepă, alb-gălbui la culoare), iar un sfert îl învelea într-o bucată de hârtie cafenie, de împachetat, în care, de regula, ni se dădea marfa la magazinul din sat, si aşa fierbinte cum era mi-l întindea mie – „Hai, du-te!”. Eu ştiam ce am de făcut, că devenise deja ritual. Ieşeam la poartă, mă uitam de-a lungul drumului şi dacă nu vedeam pe nimeni în apropiere, mă înarmam cu răbdare şi aşteptam, sorbind cu nesaţ mirosul, cu nimic asemuit, al pâinicii proaspăt scoase din cuptior. Fără multe explicaţii, de cum se apropia cineva, îi ieşeam în cale, îi întindeam colţul de pâine aburind, zicând: „De sufletul lui… sau a….”, auzeam drept răspuns „Bodaproste” şi o zbugheam în bucătărie. Toţi fraţii şi surorile mă aşteptau, nerăbdători să guste din pâinea scoasă din cuptor. Regula casei era bine cunoscută şi respectată – nu ia nimeni nici o bucăţică din pâinea proaspătă până nu s-a dat pomana. Nu era un moft al mamei. Acum îmi dau seama ce obicei preţios era acesta. Cum pâinea era fierbinte, iar noi, ca toţi cei mici, lăcomoşi la mâncare, problemele cu intestinele ne erau asigurate. Aluatul fierbinte pe stomacul gol? Dureri de burtă pe mult timp înainte. Câtă înţelepciune comporta acel obicei şi câtă grijă pentru noi, copiii. Cu timpul am dedus, că cele mai multe tradiţii ale noastre işi regăsesc sorgintea în înţelepciunea neamului. Iar dacă unele sensuri de esenţă încă ne-au rămas nedescifrate, înseamnă că încă nu suntem vrednici de a le pătrunde semnificaţiile adânci.
Și la sărbătorile din casa noastră, tradiţiile stăteau în capul mesei. Mai ales de Crăciun, de Paşti, la Duminica Mare, de hramul satului, mama ţinea să le respecte cu tot dinadinsul, uneori aducându-l pe tata în pragul disperării cu cheltuielile şi exigenţele sale, care aveau o singură explicaţie, exprimată când mai jucăuş – „Aşa-i obiceiul, Ioane!”, când mai tăios – „Aşa se cade, teme-te de Dumnezeu!”.
Bunăoară de Duminica Mare, conform obiceiului, se făcea curăţenie generală, se văruiau fântânile, se împodobeau porţile şi intrările cu frunzare (crengi de nuc sau tei, aduse din pădure), iar în ungherele din casă şi pe la icoane se prindeau ramuri mai mici de nuc, rupte din copacii din jurul casei. Duşumelele erau presărate cu iarbă, rogoz cu mintă sau corovatic. Era o miroznă în casă!… De asemenea se pregăteau bucate deosebite, dar mai ales, se coceau cuptoare de plăcinte – cu brânză de vacă, cu brânză de oi, cu brânză de vacă amestecată cu cozi verzi de ceapă şi mult mărar. Mai puţine – cu cartofi sau cu varză. Trebuia de pregătit şi de aranjat multe pomeni pentru a-i comemora pe cei trecuţi din viaţă – oale, străchini, ulcioare, burluie (vase de ceramică de diferite dimensiuni, un fel de ulcioare cu gura îngustă, uneori aplatizate, pentru păstrat apa rece în cursul zilei la lucrările de câmp) şi alte vase de ceramică, pe care mama le aduna în cursul anului de pe la târguri. Acestea trebuiau înfrumuseţate cu legături de cireşe, cu frunze de nuc, cu biscuiţi şi bomboane – toate prinse pe sfori în şirag şi apoi legate la vase, în jurul gâtului. În funcţie de destinatar – copil, matur sau bătrân, aceste vase erau umplute cu vrafuri de plăcinte, sarmale, biscuiţi, bomboane; în ulcioare se turna vin, limonadă sau apă neîncepută. Apa nu putea fi de oriunde, ci doar din fântâna pe care singur ai săpat-o. Deşi aveam fântâna chiar în curte, mama mă trezea dis-de-dimineaţă şi mă trimitea cu o căldăruşă în partea de sus a satului, să aduc apă anume la de fântână de pe cela deal, că mama şi tata au pus umărul şi împreună cu sora şi cumnatul au făcut-o. Aceea era fântâna noastră. Şi deoarece nu era numai a noastră, trebuia să reuşesc să iau prima apă – pe cea neîncepută.
De Duminica Mare toţi sătenii mergeau după slujbă la cimitir – să pomenească morţii, să dea de pomană. Mormintele erau îngrijite de cu vreme, pe la cruci erau puse frunzare. Verdeaţa era încă de primăvară, debordantă – de un verde crud, proaspăt, copleşitor. Uneori mergeam şi eu cu bunica la cimitir – o ajutam să ducă și coşul cu pomeni, și vinul, şi plăcintele. Ne aşezam pe iarbă si vorbeam cu vecinii, cu rudele despre cei răposaţi. Era o zi de împăcare, de amintiri senine, de comunicare luminoasă. Noi, copii, aşteptam sărbătoare cu nerăbdare – veneau bunicile cu daruri, treceau mătuşile şi nanele de botez să ne aducă bunătăţi care mai de care – învârtite cu nucă şi petale de trandafir, cu vişine; covrigei, biscuiţi, plăcinte de altfel, decât ale mamei; străchini de lut sau farfurii cu lapte cu tocmagi sau cu plachie… Urmau sfaturi lungi, domoale, împăciuitoare.
Mult înseamnă pentru viaţa omului să fii acasă şi să ai acasa cu tine în suflet toată viaţa. Nu e vorbă în vânt zicala – cei şapte ani de-acasă. Nesecat izvor – înţelepciunea neamului.
Silvia Grossu, a lui Ionică Donos din Cureșnița Nouă, Basarabia
Citește și ascultă primele părți aici – observatorul.md/tag/povata-si-dojana
