Dă-le celor pe care-i iubești aripi cu care să zboare,
rădăcini la care să se întoarcă și motive ca să revină.
Dalai LAMA
Așadar, vom povesti despre străbunei – buneii mamei de pe mamă, adică părinții mămunii Gața – Ion şi Maria Andrieş din Cureşniţa, sat de mazili și răzeși de pe valea Nistrului, situat la 10-12 km mai la nord de Soroca.
Ca sa fie mai clar ce fel de sat a fost Cureșnița, o să va povestesc o întâmplare din viața mea de școală. Eram în clasa a patra, adică terminasem cele trei clase primare. Prima mea învățătoare Elena Ivanovna Bostan preluase altă clasă, iar noi, zburătăiți deja, aveam mai mulți profesori pentru discipline. La una din lecțiile de literatură, noua profesoară Eudochia Cuzminicina Cebotari ne explica tema nouă – figurile de stil. Eram la metaforă. În calitate de material ilustrativ ni s-au recitat primele strofe din „Miorița”. „Bineînțeles, aceste descrieri (prin metafore, adică) sunt exagerate, astfel de locuri nu există” – spuse profesoara. Și atunci, eu am ridicat mâna, fluturând-o cu insistență, așa încât profesoara n-a putut să nu observe.
Am sărit în picioare și, aproape răstit, am zis: „Ba da, există! Eu știu unde este un astfel de loc. Eu am vazut gura de rai în satul bunicii – la Cureșnița”. Pentru a nu fi întreruptă am stăruit cu descrieri, în formă exclamativă, una peste alta – ce de-a drumuri șerpuite străbat satul și împrejurimile, ce de-a povârnișuri priporoase înconjoară satul, ce priveliște de poveste oferă Nistrul, șerpuind elegant printre maluri line cu lunci şi păduri, ce de-a dealuri cu stânci, din care curgeau neîncetat izvoare, are această localitate deosebită. Nu unul, nu două, ci câte șapte odată, iar în Huruitoare, adică pe mahalaua mămunii mele, dintr-un povărniș stâncos țâșnesc tocmai 17! Șaptesprezece – unul lângă altul! De atâtea ori le-am numărat! Imi plăcea să le număr. Aveam nevoie să mă conving în fiecare dimineată că nu li se întâmplase nimic peste noapte. Ca erau toate ca fraţii – grămăjoară, împreună, pe acel picior de plai, pe acea gură de rai. A rămas valabil până acum – ştiu cu certitudine – cele mai puternice impresii din copilăria mea sunt legate de acest sat medieval cu peisaje de poveste.
Mi-a oferit și lecții – de demnitate și credință. Am fost o norocoasă ca am luat unele lecţii direct de la strămoşi – fără intermediari şi interpretări. Am mers direct la sursă. L-am apucat în viață pe străbunicul – tătuca Ion. Avea peste nouăzeci de ani. Deja scund, că-l trăgeau tot mai aproape de scumpa lui ţărână nu doar anii, ci şi si poverile vieţii. Veleatul său a fost unul frământat şi dezbinat, ca însuşi veacul. Veac chinuit de două războaie ale lumii, care au tăiat, ca în carne vie, destinul Basarabiei, dar şi soarta neamului meu. Veacul trist al Basarabiei – cu foamete, asedieri, izgoniri din ţară, deportări, încarcerări fără de vină, dispariţii fără de urme…
Acest veac nu doar a trecut peste destinul străbunicului. L-a mutilat. Stabunicul le-a suportat pe toate – stoic si cu demnitate. Demnitatea superioară de om creştin, fiu al pământului. „Pamântul este sfânt. Cine işi bate joc de el, pe Dumnezeu îl sfidează. Să se teamă de mânia Lui…” – zicea, privind cu tângă la fosta sa gospodărie, lăsată în paragină, la râpile ce rămâneau în urma tractoarelor, la terenurile arate de pe povârnişurile, care odinioară ţineau pământul grămadă, iar acum se duceau la vale măcinate de vânturi şi ploi. Povârnişurile, care veac de veac nu simţiseră tăişuri de brăzdare pe spatele lor, că ele, povârnişurile din jurul satului, o altă menire aveau. A spus-o atât de răscolitor Grigore Vieru în versul, de mulţi neînţeles nici atunci când a fost scris, nici acum:
DEALULE, DOMN, DREPTULE…
Dealule, domn, dreptule,
Mare înţeleptule!
Aur legănând în pai,
Frică tu de hoţi nu ai?
– Rupe-mi-s-ar inima
Nu că hoţii m-ar fura,
Dar că hoţii m-ar ara
Şi tot ei m-ar semăna,
Şi tot ei m-ar secera.
Dealule cu mamele
Şi cu sfinte poamele,
Cu izvoarele ce-adânci
Ne-au scris numele pe stânci!
Ne-au scris numele pe stânci!
Dealule, domn, dreptule,
Mare înţeleptule,
Dealule, domn, dreptule!
Cum îl priveam cu interes la cei 6-7 ani ai mei, străbunicul mi se parea că e de-o vârstă cu acele dealuri şi că e tot aşa – veşnic ca ele. Vestea despre stingerea lui nu m-a întristat. M-a mirat! Era posibil oare să moară, să nu mai fie? El doar era ca acele dealuri cu stânci de pe malul Nistrului. Şi era de-o vârsta cu ele, adică fără de vârstă, adică veşnic.
L-am urmărit de multe ori dimineţile, atunci când mâ trezeam o dată cu zorii şi alergam la izvoare după apă proaspătă, „neîncepută”, cum îi zicea mămunea (şi mama tot aşa zicea despre prima apă – fie de izvor, fie de la fântână). Zi de zi, pe la cântat de privighetori, el lua sapa pe umăr (uneori şi ranga sau hârleţul) şi se îndrepta spre izvoarele sale. Erau dimineţi de rouă, când se îngâna ziua cu noaptea, în acea linişte miraculoasă, liniştea jinduită de păsări pentru a lansa cele mai sfâşietoare triluri – cu aer limpede şi proaspăt, cu susurul apei de cleştar, cu foşnet de ierbi.
O singură dată, la oră matinală, din curtea bunicii, am apucat a-l zări ca prin ceaţă cum mergea pe drumul din capătul grădinii – cu pas mărunt, dar sigur, spre izvoare. De cele mai multe ori, atunci când eu coboram cărăruia să aduc apa neîncepută pentru porăiala de dimineaţă, el era deja acolo. Lucra. Cu mişcări încete, domoale, de parcă se temea ca nu cumva să tulbure ritmul de veacuri al izvoarelor, curăţa calea apelor de prundişul care se adunase între timp, scotea mătasea broaştei de pe jgheaburile de piatră, aduna buruienile, ramurile sau tufarii care îngrădeau pârăiaşele. Cumpătat, împăcat, senin, luminos chiar.
Eu urmăream mişcările lui cu acea fascinaţie a copilului, care crede că e aşa de simplu şi lesne de făcut ceea ce alţii fac în faţa ta. M-aş fi repezit să iau sapa din mâinile lui şi şă fac eu ceea ce imi părea aşa de firesc şi de la sine înţeles. Dar ştiam că nu e voie să-l întrerupi. Toţi ştiau. Îi dădeau bineţe doar. Nici răspuns nu aşteptau. El doar dădea din cap sau nici atât. Nu trebuia deranjat. Era un fel de evlavie în munca lui, care parcă nici muncă nu era, ci mai degrabă un ritual. Şi tot aşa, mutându-se de la un izvor la altul, după un traseu pe circulară, stabilit şi ştiut doar de el, – în fiecare zi. În afară de duminică, bineînţeles. Era ziua Domnului. Se ruga.
Peste zi, atunci când mergeam amezile cu bunica să-i ducem mâncarea de prânz, era altul. Ursuz, sever, tăcut. Uneori vorbea ceva cu bunica – certa pe unii, se revolta de alţii, sporovăia. Dar de multe ori vorbeam doar noi în de noi. El nu participa. Şedea cu capul în palme în scaunul său cu picioare strâmbe, cioplit chiar de el din lemnul copacilor din grădină. De altfel toate în casuţa sa erau făcute de mâna lui – străchini, linguri, scaune, masă, laiţă, covată – toate.
De mare curiozitate, dar şi de frică să nu-i tulbur lumea lui, am indrăznit s-o întreb pe mămunea de ce este aşa, el, tătuca Ion. Şi bunica mi-a povestit, câteva seri la rând, istoria vieţii lui. Era şi istoria vieţii ei, istoria familiei noastre, de fapt, a neamului întreg. Istorie tristă, pe care o ascultam cu nod în gât.
„Tata era puternic, mintios şi foarte hotărât. Toţi veneau la el după sfat şi ajutor. Dar trebuia să faci aşa cum zicea el. Noi eram trei copii – fratele Anton era cel mai mare. Semăna cu tata: era înalt, uscăţiv, osos chiar. Avea faţa alungită, da la voce era cam domol şi tatei asta nu-i plăcea. I se părea un molatec, de aceea se răstea mereu la Anton, căutându-i nod în papură: că ba aşa, ba pe dincolo”.
Mămunea continua: „Eu eram la mijloc. Mai aveam o soră – Paraschiţa. Cam alintată şi nu prea harnică. Anton și eu eram mai mult cu tata – la muncă, pe deal. Ajutam şi noi – la secerat, la adunat, la treierat. Mai înnăneam (angajam, adică) şi oameni din sat – pe vremea strânsului, mai ales. Dar toată treaba pe lângă gospodărie şi în casă era pe seama mamei şi a mea. Tare chinuiţi de muncă am fost.
Când mi-aduc aminte cât aveam de lucru la cânepă doar – cu semănatul, cu seceratul, cu adunatul, îmblătitul, înmuiatul la izvor, ghilitul (adică procedura de clătire repetată în mai multe ape), apoi alesul, scărmănatul, torsul, mai târziu ţesutul pânzei, coaserea hainelor, brodarea şi celelalte – mă apucă ameţeala. Nu ne mai rămânea timp să răspundem acătării nici la bineţe, dar mite să ne mai uităm în oglindă. Tare am mai muncit. Dar așa era pe-atunci. Acum, cu rușii, lumea s-a făcut leneșă și nepăsătoare de pământ…” – tot se căina mămunea. Urmau pătărănii şi întâmplări triste, mai putin hazlii, despre familie, rude, consăteni. Eu eram numai ochi şi urechi.
„Mama era femeie frumoasă, semeaţă, dar avea privirea tăioasă. Când te străfulgera câteodată, dacă nu făceai ce trebuie sau cum trebuie… îți pierea cheful de hârjoană. Femeie vrednică și ma-a-re gospodină. Tot obiceiul casei şi rânduiala bisericii se respectau cu sfinţenie în familia noastră. Duminicile și de sărbătorile înalte nu se aprindea focul în sobe. Mâncarea era ținută în cuptor sau în cotruță și se menținea caldă până-n seară. Posturile se respectau cu stricteţe, de cei mari și de cei mici, deopotrivă, iar mâncarea de sec era pe masă şi în căşlegi. E drept că mama tare bine ştia să gătească – şi sarmale, şi plăcinte de tot felul – cu curechi, cartofi, sfeclă, vișine, cireșe, prune. Borșurile și ciorbele erau gustoase întotdeauna, nici nu simțeai că sunt de post.
Pâinea o coceam tot noi. Numai de Paști și de Crăciun era doar din făină albă. Deși grâu aveam destul, coceam pâine cu mălai, cu făină de popușoi și din făină cu tărâțe. Era mai de saț. Mămăliga era zilnic pe masă – cu murături, fasole bătute, cartofi prăjiți – în post; cu frupt de vacă, brânză de oi, scrob și friptură – în câșlegi. Mâncam pe săturate, dar nu ne ghiftuiam. Trebuia să lucrăm, si de aceea nu ne îngrelam cu mâncarea. Nici de sărbători, deși părinții nu se scumpeau la bunătățuri – și aveam de toate – și carne înăbușită, și năut cu carne (mâncare boierească), și cârnați de tot felul, și saltisoane, alivenci, tot felul de învârtite și cozonaci.
De era vară, de era iarnă lucrul, ca drumul, nu se oprea. Iernile, la șezătorile de la noi sau din alte case de gospodari, aveam atâtea de făcut! Aveam lâna de scărmănat sau de tras în piepteni, caiere de tors, urzeala pentru covoare de depănat. Noi, fetele de măritat, singure ne țeseam covoarele, lăicerele, păretarele. Mai țeseam și hainele grele pentru bărbați – și burcile, și sumanele. Croșetam și brodam, învățându-ne una de la alta. Ne pregăteam totul pentru măritiș – zestrea, hainele, podoabele. Cum le făceam, așa le aveam. De la târg cumpăram foarte puține lucruri. Asta era treabă de boieri.
Mama era severă și cu noi, și cu toată lumea. Mulți se temeau de ea. Nevestele tinere îşi doreau să fie observate și lăudate de ea. Erai în rând cu lumea dacă la biserică sau la dugheană îţi vorbea. Dar dacă după slujbă te chema la ea în musaferie, atunci ca și cum te scotea în lume. Era mare cinste pentru nevestele tinere.
La noi – și în casă, și în gospodărie era mult de muncă, dar e drept că aveam de toate – aveam două perechi de cai buni, și căruță, și sanie, și car. Tata mai cumpărase și mașini – primul în sat a avut semănătoare și treierătoare. Părinții mergeau cu trenul la Cernăuți ca să cumpere lucruri scumpe în casă sau de zestre nouă. Așa mama avea pregătite pentru noi șaluri groase, aduse de peste mări și țări, încălțăminte de hrom (din piele bine lucrată), stofe fine, năfrămi și altele. Eram socotiți, alături de Bulați, printre cei mai avuți din sat”.
Eu o ascultam cu atenție, dar privind în jur, la cât de modest trăia mămunea, nu puteam crede că avusese o viață atât de îndestulată. Dar începeam să pricep cu mintea mea de copil de ce era atăt de trist și îngândurat tătuca Ion. Avea de la ce să se întunece la chip. Căci toate astea au fost până într-un moment. A venit pe neașteptate vara lui 1940 cu dezastruosul ultimatum din 28 iunie. Li s-a confiscat mai toată averea. Apoi după revenirea administrației românești li s-a restituit aproape totul. Dar nu mai puteau reface gospodăria așa cum fusese altă dată. Era vreme de război. Viața se scumpise. Au dat și alte nenorociri peste familia lor…
Sfârșitul războiului le-a adus bucurie ca pentru toată lumea, dar și nădejdea că totul va reveni,va fi ca altădată. Dar bucuria n-a durat și nimic n-a mai fost ca altădată. Puterea sovietică așa și nu i-a iertat pe basarabeni că au dus o viață liniștită în anii de război. Foametea din 1946-1947 pe ei nu i-a răpus, deoarece bunicul se învățase să dosească din calea „eliberatorilor de hambare” și grâne, și vin, și slănină. Așa că cei din familia lor au rezistat. Cu mare greu, dar au ieșit toți din acea încercare. Dar nevoile, vorba veche, se țineau de mână.
În 1949 au nimerit în altă belea. În lista cheaburilor. A fost cumplit: li s-a luat totul – crama şi podgoriile, vitele toate – vacile, boii, oile. Hambarele cu tot cu grâne, seminţe, fân, hlujani, lemne de foc. Nu li s-au lăsat nici găinile, nici raţele, nici gâştele. Casa cu toate în ea – mobilele, covoarele, vesela, hainele – nu le mai aparținea. Nimic nu li s-a lăsat. Se făceau colhozurile. Cu averile gospodarilor. Iar pe gospodari i-au ridicat, adică i-au urcat în trenuri lungi și întunecate cât durerea și i-au transmutat (în rusă se numea pereselenie). Li s-a permis să ia atât cât pot duce în mână. Cu atâta au şi rămas – straiele de pe ei, o desagă cu merinde şi lucruri de primă necesitate. Au fost deportați în Siberia, în regiunea Kurgan. Șapte ani srtăbunica și străbunicul au stat departe de casa lor, de meleagul lor, de toți ai lor. Nepoata lor, mama mea, le scria scrisori. Le povestea despre rude, schimbări. Ei raspundeau rar și scurt – că sunt sănătoși, că iarnă e foarte geroasă și ține lung, că poate a da Domnul si s-or vedea.
S-au întors la doi ani după moartea lui Stalin. Ofiliți, slăbiți, chirciți – de obidă, durere, frig și nedreptate. Mâca Marianca avea optzeci de ani, tătuca – mai mulți. Li s-a permis sa stea în căsoaie – un fel de construcție mică, bucătăria lor de vară, altădată. Când mama a întrebat-o pe mâca Marianca, de fapt, cum a fost acolo, ea a zis: „Numai credința ne-o ținut în viață. Tare am vrut să ajung acasă”. Nu mult după revenire a murit. Dar era acasă. Eu nu eram pe lume când a plecat străbunica la cele veșnice.
După ce am ascultat istorisirea mămunii, mă uitam cu alți ochi la tătuca Ion. Teama se risipise. Iși făcu loc mila și duioșia. În curtea din vale, acoperită cu troscot mustos, nu se regăseau decât urme dureroase ale bunăstării de altă dată – câteva şuri mari, cu acoperişurile găurite şi pereţii coşcoviţi, în care pe timpuri se adăposteau de vreme rea vitele; grajdurile pentru cai – numai moloz şi buruiene, ruinele pereţilor zugrăviţi ai fostului conac, scările înalte, pe jumătate dărâmate de căruţele ce se sprijiniseră de ele, atunci când în fosta Casă Mare a culacului (cheaburului) Andrieş se descărca „roada colhozului”. Noua stăpânire făcuse depozit de grâne în Casa cea Mare, zugrăvită de pictori aduși de străbunicul tocmai de la Cernăuți. Şi el, tătuca Ion, prin gemuleţele mici şi înceţoşate ale fostei bucătării de vară, privea zilnic la acest dezastru, la propriu şi la figurat. Nu-i mai aparţinea nimic. Nici n-avea dreptul să paşească dincolo de gard, că era averea colhozului. Munculiţa lui de-o viaţă, aşa, pur şi simplu, peste noapte devenise averea colhozului.
Tătuca Ion a mai dus-o vreo zece ani, după moartea străbunicii. „Izvoarele, ele l-au ținut”, așa zicea mămunea. De aceea l-am apucat în viață. S-a stins, ca o lumânare, la nouăzeci și șase de ani. A plecat tăcut. Dumnezeu i-a trimis împăcarea.
Silvia Grossu, a lui Ionică Donos din Cureșnița Nouă, Basarabia
Citește și ascultă primele părți aici – observatorul.md/tag/povata-si-dojana
