Atunci când l-am descoperit pe Eminescu nu știam că este el. Eram prea mică pentru așa lucruri mari. Nici nu mergeam la școală. Nu auzisem de Eminescu. Și chiar dacă aș fi auzit, numele lui nu mi-ar fi spus nimic. Și totuși, l-am cunoscut atunci…
Dar iată cum a început povestea. La noi în sat iernile, mai în toate casele, se țeseau covoare: rumbe, păretare, țolișoare, lăicere ș.a.m.d. În casa noastră se țeseau scoarțe. La război mare. Adevărate scoarțe basarabene, după izvoade, pe care, în serile lungi de iarnă, le copiam pe hârtie milimetrică de pe modele obținute cu greu de prin alte sate. Cu flori ochioase pe mijloc, cu culbeci pe margini, cu figuri de cucoane sau cu alte diverse uzoare. Apoi mama și tata urzeau covorul, pe care urma să așternem bătătura. Ne jucam cu culorile si firele pe o pânză cu o suprafață imensă – 3.50 m pe 2.20 m. Țeseam toți: mari și mici, fete și băieți, părinți și copii – toți la un loc.
Dar, la începuturi, pe când eu eram micuță, ceilalți frați și surori erau în fașe sau încă nu se născuseră, iar tata fiind mecanizator era foarte prins cu muncile câmpului, mama era ajutată de vecine, cumetre sau neveste tinere, care veneau la țesut cu ziua. Și cum pânza se ridica cu greu, iar ziua de lucru era mare, femeile (de regulă trei, așezate pe aceiași laviță) povesteau istorii, depănau amintiri, cântau melodii peste melodii, râdeau, oftau, lăcrimau, astfel îndemnându-se una pe alta și sporind mai ușor pânza. Mi-era tare dragă sporovăiala aceasta, deși puțin ce înțelegeam din „childurile” lor. Deprindeam unele expresii, uneori și secvențe de cântece.
Ceea ce mă lăsa fără chef de joacă era însă melodia tânguioasă „O mamă, dulce mamă”, pe care maică-mea o cânta deseori, deoarece se simțea străinică în satul în care se măritase. Fetele sau nevestele au deprins-o repede de la mama, apoi și tata a îndrăgit-o, așa încât în casa noastă ea răsuna destul de des – la șezători, la țesut covoare, dar și duminicile sau în zilele de sărbătoare, atunci când veneau fetele mari pe la noi să le mai povestească mama de-ale căsniciei și gospodăriei. Melodia era tristă, precum versurile. Mama o cunoștea din tinerețe, se cânta la seratele și șezătorile din satul său natal.
Tot așa cum se cânta și „De-asupra casei mele o pasăre zbura”, „O seara la Constanța” și alte melodii și romanțe din perioada interbelică, uitate să fie interzise de autorități, din ignoranță sau lipsă de cultură.
Au trecut anii, am mers la școală și prin clasa a patra, profesoara de limba maternă ne-a povestit despre creația poetului Mihai Eminescu, ne-a dat să învățăm pe de rost „Ce te legeni, codrule?” și ne-a îndemnat să mergem la bibliotecă să citim și alte poezii de Eminescu. Asta am și făcut imediat ce am încheiat lecțiile. Mare mi-a fost mirarea când am dat de poezia „O mamă, dulce mamă”. Am alergat acasă într-un suflet să-i arăt și mamei descoperirea. Ea citi în șoaptă, tot mai mirată că erau exact acele cuvinte triste înșirate unul lângă altul ca în melodia ei:
O, mamă, dulce mamă, din negură de vremi
Pe freamătul de frunze la tine tu mă chemi;
Deasupra criptei negre a sfântului mormânt
Se scutură salcâmii de toamnă şi de vânt,
Se bat încet din ramuri, îngână glasul tău…
Mereu se vor tot bate, tu vei dormi mereu.
„Ia uite-te minune! Da eu credeam că-i un cântec popular!” – bătu ea din palme de uimire. Dar chiar era popular. Drept ca acum nu-l prea aud. Nici la radio, nici la televizor. Nici în internet n-am dat de varianta aceea, populară. Da aman de trist și tânguitor îl cântau la noi în casă… O, mamă, dulce mamă!
IATĂ SI POEZIA:
O, mamă…
O, mamă, dulce mamă, din negură de vremi
Pe freamătul de frunze la tine tu mă chemi;
Deasupra criptei negre a sfântului mormânt
Se scutură salcâmii de toamnă şi de vânt,
Se bat încet din ramuri, îngână glasul tău…
Mereu se vor tot bate, tu vei dormi mereu.
Când voi muri, iubito, la creştet să nu-mi plângi;
Din teiul sfânt şi dulce o ramură să frângi,
La capul meu cu grijă tu ramura s-o-ngropi,
Asupra ei să cadă a ochilor tăi stropi;
Simţi-o-voi odată umbrind mormântul meu…
Mereu va creşte umbra-i, eu voi dormi mereu.
Iar dacă împreună va fi ca să murim,
Să nu ne ducă-n triste zidiri de ţintirim,
Mormântul să ni-l sape la margine de râu,
Ne pună-n încăperea aceluiaşi sicriu;
De-a pururea aproape vei fi de sânul meu…
Mereu va plânge apa, noi vom dormi mereu.
Silvia Grossu
