În Comuna Nimereuca, satul Cerlina, locuiește o bătrânică de 97 de ani. Antonina Secrii, chiar dacă are o vârstă așa de înaintată, e încă plină de viață și este convinsă că va trăi o 100 de ani. Fiind curios de secretul longivității ei, am decis să o vizitez pentru a o întreba despre trecut, dar și cum se descurcă astăzi. Bătrânica și-a depănat amintirile cu plăcere.
„Din trei sate eu sunt cea mai mare”
Intrând în ograda Antoninei Secrii observ grădina nearată, însă vița de vie curățată și curtea măturată. Am ajuns la ea când tocmai își terminase micul dejun. Bucuroasă că are oaspeți se așează frumușel pe marginea patului, curioasă despre ce o voi întreba. Antonița, așa cum o numesc sătenii cu drag, se declară cea mai învârstă femeie din trei sate. „Eu sunt cea mai mare din sat. Nici în Nimereuca nu-i ca mine, nici în Cerlina, matincă nici în Zaluceni nu-i. Din trei sate eu sunt cea mai mare”.
„Oamenii erau săraci”
Bătrânica își aduce aminte de trecut. Spune că oamenii trăiau diferit, unii trăiau mai bine, alţii trăiau mai rău. „Oamenii erau săraci. La noi acasă era de mâncare, din puținul care-l aveam, mama mea trimetea și la acei mai săraci câte o bucățică de brânză, câte un ulcior de lapte acru, ca să nu moară și ei de foame”.
„Casa mea are cui rămâne”
Bunicuța ține minte toate casele din sat. Pe când avea cinci ani, in localitate erau o sută de case, după război au mai apărut. Din an în an însă, tot mai multe case rămân nelocuite. Unii stăpâni se mută cu traiul în alte localităţi, alţii se trec din viaţă fără a avea urmaşi, care ar rămâne în case, spune ea. Lacătele mari, atârnând la uşi o întristează pe bătrână. „Acum în sat trebuie să fie vreo șapte sute de case. Multe case sunt încuiate pentru că oamenii au murit și nu are cine trăi în ele. Eu am treizeci de nepoți și strănepoți, casa mea are cui rămâne, dar alții dacă nu au avut copii sau nepoți, casele lor pustiesc.”
„Cât am lucrat eu nu o lucrat nimeni în sat”
Antonița a lucrat toată viața la țară. I-a fost greu, dar s-a descurcat, la șapte ani torcea și prășea în grădină. A lucrat treizeci și unu de ani în colhoz, apoi șase ani la tutun. Pentru că nu-i ajungea pensia mai vindea roșii la piață, astfel își întreținea existența „Cât am lucrat eu nu o lucrat nimeni în sat, lumea moare și nu ajunge la anii aceștea ca mine”.
„O să trăiesc o sută de ani”
Impresionat de vârsta înaintată şi vitalitatea ei, m-am interesat care este secretul longevităţii şi cum se menţine?
„Dumnezeu mă ține pe mine. La mine în casă a fost un om și mi-a spus că o să trăiesc o sută de ani, mi-a pus carnetul în față și am văzut ce scrie în el, am citit tot ce era acolo. Acela era un sfânt prefăcut în om, în carnetul lui era scris că: „Antonița îi seamănă mucuței Ileana, care a trăit o sută șase ani, iar tu o să trăiești o sută”, iaca mai am trei ani de trăit până la o sută. De când am visat asta sunt patru ani și încă mai trăiesc” își povestește Antonina Secrii visul ei ciudat.
„Pe noi ne-a scăpat Nistru”
Tristă, bătrâna își aduce aminte de perioada foametei. Pe atunci la toată lumea era greu, dar au scăpat pentru că prindeau broaște din Nistru și strângeau buruieni, apoi le fierbeau. „În alte părți lumea o murit, dar pe noi ne-a scăpat Nistru. Iernile din ’47 erau foarte grele, acum nu sunt aşa ierni, atunci erau iernile grele că-ți îngheța apa în cuptor. Ferestrele erau înghețate și puneam saci în ele, ca să nu intre frigul. Nu era nimic, nici candelă, nici lampă.”, își aduce aminte chiar și de oamenii deportați.
Vârstnica nu are bucate preferate, gătește din ceea ce are: cartofi, fasole, borș și este foarte religioasă. Când nu posteşte și cineva îi aduce câte o găinuță, prepară și carne. Curând vine Paștele și bunicuța deja se gândește cum o să facă ordine prin casă.
Valentina Secrii, nora ei, spune că Antonița aude rău, dar vede bine. Din cuvintele nurorii, bătrâna îşi calculează bine cheltuielile şi dacă roagă pe cineva să-i facă nişte cumpărături, are grijă să primească restul înapoi, ca la carte. Valentina mai spune că, deprinsă cu munca, soacra ei şi acum face unele lucrări. Spre exemplu, anul trecut bătrânica a prășit în grădină singură.
Înainte de a-mi lua rămas bun, bunicuța a luat o căldare și ma petrecut până la poartă. După câțiva pași am văzut cum toarnă jumătate de căldare de apă și se îndreaptă spre casă. Eu mă retrag, impresionat de modul activ de viață pe cere-l duce bunicuța de aproape 100 de ani.
Traian Cibotari, stagiar, student în anul II,
Facultatea de litere, specialitatea Jurnalism, USARB
