În inima fiecărui om, de orice vârstă ar fi, trăiește o copilărie. Acum, în aceste timpuri incerte, de o complexitate fără precedent, realizez că a mea copilărie, în aparență ordinară, a fost una luminoasă, reflectoare de trăiri autentice și libertate…
Dacă ar fi să depăn ghemul amintirilor, atunci aș mărturisi că am fost destul de năzbâtioasă, ca toți semenii mei, începând de la iernile geroase, când înhămam cânele la sanie, ”talaghirul” meșterit de tata, pe care ne cocoțam câte trei, ca ulterior să fim răsturnați în nămeți, reveneam cu mănușile ude, ascunzându-le de ochii mamei…, ori până în plin cireșar, când ne furișam cu verișoara Veronica în fundul grădinii mămucăi Videnia pentru a ne înfrupta noi primele cu cireșe roze, menite pentru Duminica Mare. Dacă se întâmpla să mai și cădem jos cu tot cu vreun crac de copac, atunci inventam scuza pe loc: se furișa una în casă, aducea o cămașă albă, apoi una sus îmbrăcată în alb, alta striga de jos, după care fugeam ambele în capătul grădinii pentru ”a alunga hoții din mahala”, astfel scăpam de ocara mămucăi. Una din amintirile haioase este și plecarea mea în clasa I. Așa cum eram născută la mijloc de octombrie, conform regulamentului de înmatriculare de atunci, urma să fiu înscrisă la școală doar în anul următor, dar cum puteam rămâne acasă, pe când toată mahalaua mergea la 1 septembrie?! Văzând toată agitația de pregătire a surorilor mai mari, nu am stat mult pe gânduri, am găsit un foarfece și jos bretonul! Apoi fuguța să-mi pregătesc bomboanele pentru școală! Am ales tigaia mică de aluminiu, am turnat zaharul, dar pân’ la urmă, m-am ales cu un fum dens și cearta mamei, care tocmai revenise de la muncă. Dar pentru că era motiv foarte serios, am scăpat basma curată. Astfel, nu a mai putut nimeni să mă oprească, tunsă, pentru școală! Regretatul primul meu învățător, Efim Vasilevici Vranceanu, nu a putut să nu mă accepte, dar a trebuit să demonstrez că sunt elevă silitoare, ca după jumate de an să fiu înscrisă în catalog. De atunci mă călăuzesc de dictonul ”A vrea – înseamnă a putea!”. În final, pot afirma că cele mai delicioase bomboane sunt cele ale copilăriei, ”Grilajul” topit din zahăr tot pe furiș, ca să nu ne prindă părinții că cheltuim zahărul și gazul, al căror miros mai persistă și azi.
Află și alte amintiri din copilăria sorocenilor aici – observatorul.md/tag/amintiri-din-copilarie
