Data de 24 ianuarie a rămas în istorie drept ziua în care s-a înfăptuit Mica Unire sau Unirea Principatelor Române, în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza. A fost primul pas important în formarea teritoriului României de azi, următorul eveniment având loc la 1 decembrie 1918, când a fost înfăptuită Marea Unire.
Alexandru Ioan Cuza se trăgea dintr-o familie veche de moldoveni, tatăl său fiind proprietar de pământ în județul Fălciu, și al Sultanei (sau Soltana), membră a familiei de origini fanariote Cozadini. A primit educație europeană și a devenit ofițer în armata moldovenească, unde a ajuns la rangul de colonel.
Cuza a participat activ la mișcarea revoluționară de la 1848 și la lupta pentru unirea Principatelor. După ce a ajuns prizonier la Viena, Cuza s-a întors în Moldova, în timpul domniei lui Grigore Alexandru Ghica, fiind numit ministru de război. Un susținător al ideii de unire, Cuza a participat la divanul ad-hoc de la Iași. În 1859, este ales domnitor al Moldovei și al Țării Românești. După realizarea unirii, a inițiat o serie de reforme, cum ar fi secularizarea averilor mânăstirești, reforma agrară, reforma învățământului sau reforma justiției.
În timpul domniei lui Cuza au fost concepute codul civil și Codul penal de inspirație franceză, legea pentru obligativitatea învățământului primar și au fost înființate primele universități din țară, respectiv cea de la Iași (1860), care azi îi poartă numele, și cea de la București (1864). Tot în această perioadă a fost organizată și armata națională. Un vechi timbru poștal cu Alexandru Ioan Cuza, de la 1959, emis la 100 de ani de unirea țărilor române În anul 1866, Alexandru Ioan Cuza a fost obligat să abdice, la mijloc stând interesele marilor proprietari de terenuri, care nu erau mulțumiți de politica domnitorului, prin care a redat suprafețe uriașe de pământ oamenilor simpli.
Astfel, în noaptea de 11 februarie 1866, adversarii domnitorului au intrat în dormitorul lui Alexandru Ioan Cuza şi l-au forţat să abdice şi să părăsească ţara, câteva zile mai târziu. Pe 10 mai 1866, prinţul Carol de Hohenzollern -Sigmaringen, soluţia de criză a uzurpatorilor, este proclamat de Noua Adunare domnitor al României sub numele de Carol I. Ocaua lui Cuza Una din cele mai populare povești din timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza este cea legată de ocaua mică, o legendă de unde a venit și una din cele mai cunoscute expresii românești: „a umbla cu ocaua mică” (care înseamnă „a umbla cu înșelăciuni”, „a înșela”). Povestea negustorului prins cu ocaua mică Cuza-Vodă obişnuia adesea să se îmbrace ca un om de rând şi să se amestece prin norod. Dorea să afle el însuşi cum trăiesc cei mulţi.
Aşa, într-o zi, şi-a pus căciulă şi suman ţărănesc, a luat două putini cu lapte acru şi s-a dus în târg la Galaţi. Pasămite, aflase măria-sa că unii negustori nu foloseau ocaua cea mare, aşa cum hotărâse o lege din acea vreme, şi căreia poporul îi spunea «ocaua lui Cuza». A căutat, deci, «ţăranul» să vândă laptele la un băcan, despre care se spunea că n-ar fi tocmai-tocmai cinstit şi că vinde cu «ocaua mică», iar nimeni nu-l putea prinde cu înşelăciunea.
– Jupâne negustor, nu-ţi iau bani, s-a tocmit «ţăranul», ci ne învoim ca la şase ocale de lapte să-mi dai o oca de untdelemn.
– Bine, a primit negustorul, clipind şmecher din ochi. A luat de pe tejghea ocaua mare, «ocaua lui Cuza», şi-a măsurat laptele: douăzeci şi patru de ocale. A socotit că trebuie să plătească, în schimb, patru ocale de untdelemn.
– Caută să-mi măsori drept, cu aceeaşi oca, a stăruit «ţăranul». Nu se poate, că-i plină de lapte. Îţi măsor cu asta! Şi a scos de sub tejghea altă oca.
– Păi, ocaua asta-i mai mică, a zis «ţăranul».
– Ce te pricepi tu, nepricopsitule! Ocaua-i oca şi gata!
Atunci, «ţăranul» a scos căciula din cap, a lepădat sumanul şi s-a arătat în tunica albastră, cu epoleţi auriţi, ca un domnitor. Neguţătorul a înlemnit. De multă uimire a scăpat ocaua din mână.
– Ei, negustorule, mai zici şi-acum că nu te-am prins cu ocaua mică?
– Nu mai zic, măria-ta!… Iertare… milă prea bunule.
Cuza-Vodă a poruncit să-i lege de gât cele două ocale şi să-l poarte pe uliţi, să afle lumea că a căutat să înşele cumpărătorii.
– Să ridice ocalele pe rând, să le arate lumii şi să spună tare cu care va vinde şi cu care n-are să mai vândă de-aici încolo.
Străjuit de slujitori domneşti, neguţătorul mergea pe uliţi, ridica ocaua mică şi striga cât îi ţinea gura:
– Cu asta, nu! Apoi, ridica ocaua mare şi striga şi mai tare: – Cu asta, da! Şi aşa l-au plimbat slujitorii domneşti prin tot târgul: «Cu asta, nu!»… «Cu asta, da!»… Şi i-a fost de ajuns această plimbare ca să se facă om cinstit.
Povestea lui Moș Ion Roată și Unirea
Un personaj care a rămas în memoria colectivă și este legat de numele lui Alexandru Ioan Cuza și de povestea Micii Uniri este Moș Ion Roată. Povestea acestuia a fost scrisă de Ion Creangă și publicată în revista „Convorbiri literare”, în anul 1885. Țăranul Ion Roată a fost ales deputat în divanul Ad-Hoc al Moldovei la vârsta de 50 de ani.
Ion Roată s-a născut în anul 1806, într-o familie săracă de țărani muncitori și, deși nu a avut posibilitatea de a merge la școală, nici nu știa să scrie, Ion Roată a fost cel mai potrivit om pentru a-și reprezenta semenii și interesele acestora, deoarece acesta nu ferea să își spună părerea în fața boierilor.
Moș Ion Roată a ajuns să fie reprezentat al clăcașilor și, la alegerile din 1857 a fost ales deputat al județului Putna în Divanul Ad-hoc al Moldovei, cu unanimitate de voturi. A fost întotdeauna prezent la cele 31 de ședințe ale Divanului și a pledat mereu pentru scopurile celor pe care îi reprezenta. Ion Roată a fost primul semnatar al documentului ce a provocat scandal în Divan. În anul 1857, acesta a adus în Divan „Propunerea deputaților săteni”, o jalbă unde erau descrise suferințele țărănimii din Moldova.
După închiderea ședințelor Divanului, Ion Roată a căzut în dizgrația autorităților, ba chiar a fost considerat „stricător al ordinei publice” și a fost arestat de Poliția Iași. A fost eliberat pe „chezășia (acoperirea unei polițe, în schimbul unei garanții) județului și a locuitorilor din satul Câmpurile”, iar condiția a fost să nu se mai implice în activitățile Divanului.
O altă figură importantă a Unirii Principatelor Române a fost poetul Vasile Alecsandri. Acesta a participat la mișcarea pașoptistă din Moldova și a fost un susținător înflăcărat al ideii de unire. Din exil, poetul a scris poeziile de expresie patriotică: „Adio Moldovei” și „Sentinela română”. În 1856, au loc tratativele de la Paris, în urma cărora s-a pus problema unirii Principatelor, iar la 14 iunie 1856, Alecsandri publică în revista Steaua Dunării, a lui Mihail Kogălniceanu, poezia „Horea Unirei”, astăzi cunoscută ca „Hora Unirii”. În timp, poezia a devenit un simbol al ideii de unire, iar astăzi este cântată în fiecare an pe 24 ianuarie, de Mica Unire sau Unirea Principatelor Române. Muzica este compusă de Alexandru Flechtenmacher.
