Anul Centenarului Marii Uniri a devenit deja istorie, dacă astfel de evenimente pot fi considerate demne de a fi puse undeva pe rafturile memoriei noastre. Mai degrabă, astfel de repere nici nu au nevoie de măsurări în timp și spațiu, cum nu au nevoie de scenarii bătute în cuie sau de aroganțe și apucături fariseice. Fiindcă vremurile sovietice de rea pomină au rămas doar ca o amintire tristă. Fiindcă Memoria neamului și Sufletul fiecăruia dintre noi sunt noțiuni profund intime și nu permit intervenții din afara bunului-simț. Or, Anul Centenarului Marii Uniri a fost nu doar un examen al onoarei și demnității noastre, dar și o lecție de învățat pentru acei care au lipsit de la ora de istorie a Neamului.
Faptul că la 1 decembrie 2018 la Soroca a fost o mare sărbătoare, poate cea mai mare și cea mai de suflet sărbătoare de la proclamarea Independenței, este incontestabil. Cele câteva sute de oameni veniți pe Piața Libertății din Soroca și la Vechea Cetate au emanat atâta demnitate și atâta căldură, încât ar trebui să ne ajungă pentru următorii 100 de ani. Cele câteva sute de oameni veniți să-și omagieze Țara și Neamul au demonstrat că în ciuda tuturor intemperiilor și în pofida tuturor prejudecăților nimeni și niciodată nu poate preface sângele în apă, nimeni și niciodată nu poate să șteargă cu buretele istoria scrisă cu lacrimile înaintașilor noștri. Și dacă evenimentul a reușit, și dacă cei prezenți și-au simțit apartenența fizică și spirituală la marele popor român, o mare parte din merit aparține Consiliului Unirii, care a putut să demonstreze că Soroca a fost și rămâne un stâlp de nădejde la granițele de Est ale Țării.
Poate că cineva a considerat că la un eveniment de asemenea anvergură putea să vină și mai multă lume, dar nu este cazul să ne lamentăm și să ne credem cu toții naivi — ce să ne mai ascundem după deget, dacă multă lume se consideră români numai atunci când au nevoie de România ca de o țară de tranzit. Mulți oameni cu pașapoarte românești (a fi deținătorul pașaportului românesc nu înseamnă neapărat a fi și român), aidoma fiului rătăcitor, care își aduce aminte de mamă doar atunci când aceasta primește pensia, nu sunt nimic altceva decât niște pasageri de ocazie, niște Ostapi Benderi pentru care țara este acolo unde le este interesul lor de doi bani. Face oare să le acordăm atâta atenție? În schimb, vorba poetului, dacă ar fi fost în puterile mele, aș fi adunat într-o icoană toată lumea frumoasă care a încins Hora Unirii în jurul Vechii Cetăți. Dacă ar fi fost în puterile mele, i-aș fi strâns pe toți și pe fiecare în parte în brațele mele, deopotrivă mici ca o inimă și mari ca o Țară. Or, cum puteai să fii indiferent la auzul versurilor de o intensitate aparte recitate de Săndel Craveț sau de cântecul înflăcărat interpretat de frații Daniel și Damian Spoialo, cum să nu te treacă fiorii văzând lacrimile din ochii lui Petru Cojocaru de la Bulboci sau ai lui Ion Starșii de la Iorjnița?
Faptul că la 1 decembrie 2018 la Soroca a fost o mare sărbătoare, poate cea mai mare și cea mai de suflet sărbătoare de la proclamarea Independenței, este incontestabil. Cele câteva sute de oameni veniți pe Piața Libertății din Soroca și la Vechea Cetate au emanat atâta demnitate și atâta căldură, încât ar trebui să ne ajungă pentru următorii 100 de ani.
Marii absenți de la sărbătoare au fost autoritățile raionale și municipale. Din câte cunosc, acestea au fost prezente la manifestările din orașele înfrățite de peste Prut. Dacă este adevărat că la Buzău, Suceava și prin alte părți au fost cu toții, in-corpore, de la opincă până la vlădică, este una, dar dacă cineva, vreo opincă, a ignorat evenimentul cu premeditare… chiar nu este cu supărare. Decât să vii la o astfel de sărbătoare cu piatra în sân și să scrâșnești printre dinți niște cuvinte de felicitare îmbibate cu dohot și cu dispreț, mai bine stai acasă și roagă-te Dumnezeului în care crezi. O astfel de abordare mi se pare, cel puțin, mai corectă și mai onestă. De aceea chiar bine că nu a fost cineva care să ne strice sărbătoarea… De altfel, cineva îmi spunea că în mulțime au fost și persoane suspecte, care făceau poze și scriau notițe nu știu pentru care dări de seamă. Nu știu cât adevăr există în aceste supoziții, dar faptul că „spionii” nu s-au dat în petic și nu s-au deconspirat le face cinste și merită tot respectul nostru. Mai cu seamă că dările lor de seamă vor fi sterile ca de fiecare dată — lumea prezentă nu a chemat la ură, la răzbunare, la dezmăț sau la alte acțiuni reprobabile. Iar chemarea la UNIRE și CONCORDIE nu înseamnă o crimă, nici chiar în Coreea de Nord.
…Anul Centenar este pe sfârșite. Pentru unii acesta a fost, probabil, o revelație. Pentru alții a fost, poate, o dezamăgire, dar trebuie să recunoaștem un lucru care este la suprafață și nu trebuie să fii cu stea în frunte ca să-l înțelegi — noi, cei de azi, (încă!) nu suntem demni de înaintașii noștri și nu putem fi (încă!) un exemplu pentru acei care vin după noi. Și punctum!
