Vladimir Beșleagă s-a născut în satul Mălăieşti din stânga Nistrului, în vara anului 1931. Eseist, jurnalist, prozator, scriitor şi traducător, aşa-l descrie wikipedia, pentru cei care caută informaţii despre el pe internet. Dar mai puţin se scrie despre OMul Vladimir Beşleagă, care şi-a păstrat omenia şi bunul simţ atunci când a profesat jurnalismul, a scris cărţi şi a făcut politică. A debutat cu “Zbânţuilă”, apoi au urmat şi alte cărţi în literatura pentru copii. “Zbor frînt”, “Acasă”, “Ignat şi Ana”, “Sânge pe zăpadă”, “Cumplite vremi”, “Viaţa şi moartea nefericitului Filimon”, “Voci sau dublul suicid din zona lacurilor” şi “Tata Vasile” sunt doar câteva dintre cărţile sale cele mai cunoscute. Am hotărât anterior să discutăm cu Vladimir Beşleagă despre situaţia politică de la noi, dar şi despre activităţile sale de pe tărâmul literar.
− Cum stăm cu valorile noastre, Maestre, rămân neschimbate ori s-au cam răsturnat?
− Noi trăim într-un secol al accelerării şi al rapidităţii, iar faţă de alte epoci sigur că s-au răsturnat multe lucruri. Eu îmi amintesc că în anii trecuţi, prin anii ’94-96 regretatul Vasile Leviţchi, îmi adresează o întrebare: iată, în perioada restructurării şi a renaşterii naţionale, scriitorii şi oamenii de cultură mergeau în primele rânduri, dar acum ce tendinţe se profilează? Eu îi spun că fiecare epocă are criteriile ei, iar acum iese în faţă aşa-zisul om de afaceri, care ştie să învârtească, să sucească, să vândă, să cumpere şi să câştige, intelectualii sunt marginalizaţi. Acum îmi dau seama că nu am greşit prea mult pentru că începe să predomine cel care are proprietate, mijloace şi finanţe. Lucrul acesta s-a produs iar oamenii de cultură şi cultura în ansamblu, a rămas pe planul doi. De aici se poate deduce că criteriul valorilor s-a răsturnat. În societăţile normale, unde evoluţia istorică şi socială s-a produs lent, cultura a fost totuşi apanajul unor cercuri restrânse. În aşa-zisul socialism cultura se zicea că era a maselor, dar era o cultură elementară şi dirijată. O cultură propagandistică ideologizată. Cultura autentică este absolut liberă şi independentă faţă de toate celelalte componente sociale. În timpurile noastre este de mirare că în societatea basarabeană noi continuăm să avem o cultură foarte serioasă în toate domeniile. Avem cadre, potenţial intelectual, cultural şi artistic, dar ele nu cuprind zone mari. Chiar dacă în faţă au ieşit oamenii cu bani mulţi, nu înseamnă că criteriul valorilor s-a anihilat. Aceasta nu se poate întâmpla, se restrânge, dar nu dispare.
− Prin anii ’90, basarabenii aveau anumite valori pentru care luptau — democraţie, apropierea de România şi integrarea în lumea europeană. Astăzi tot mai mulţi îşi doresc un “tătuc” să conducă ţara cu o mână de fier, se întorc iarăşi cu faţa spre est… De ce se întâmplă aşa?
− În perioada mişcării de renaştere naţională, liderii au fost selectaţi totuşi de reprezentanţii vechiului regim. La început aceasta se numea mişcarea democratică pentru susţinerea restructurării. Pe urmă s-a transformat în Frontul Popular. Dacă ne uităm acum retrospectiv, vedem că aceşti lideri de atunci, care erau Iurie Roşca, Sergiu Burcă, Vlad Cubreacov şi Ştefan Secăreanu au deturnat oarecum marile manifestări. Când au început mişcările populare mari de la Teatrul Verde, ele erau contra regimului şi a sistemului social. Pe urmă încetişor s-a canalizat pe limbă şi alfabet, mai pe urmă s-a adoptat şi stema, dar posturile cheie au rămas la comuniştii care au mai fost, Mircea Snegur, secretarul CC (Comitetul Central al Partidului Comunist din RSS Moldovenească — n.a.), Petru Lucinschi, tot secretar CC, pe urmă a venit Voronin şi aşa au transmis ştafeta şi conducerea de la unul la altul. Nu s-a făcut schimbarea în adâncime, nu a fost un lider care ar fi fost disident, dar disidenţi am avut. Cel puţin unul a fost Gheorghe Ghimpu, care a făcut şase ani de puşcărie, au fost şi alţi câţiva care au suferit în 1972, când a fost procesul cela mare. În Ţările Baltice acolo a fost Landsbergis, în Cehoslovacia — Havel, marii disidenţi, dar la noi au rămas ăştia. S-a făcut o cosmetizare, de aceea s-a ajuns la începutul secolului XXI acest Voronin să stea două termene şi cu susţinerea Partidului Popular Creştin Democrat. Abia după 2009, când s-a produs rebeliunea de pe 7 aprilie, s-a profilat ceva, dar de acum era prea târziu. Sistemul era cancerizat rău şi iată acum sunt lupte cu oligarhii, cu Plahotniuc, cu nu ştiu cine. În ultimii ani, chiar înainte de a începe restructurarea, prin ’82-83, se vedea că se prăbuşeşte Uniunea Sovietică şi tot sistemul, se făcuse sus la Kremlin un departament care să monitorizeze situaţia, să afle ce se face în fosta URSS. Am citit un articol al unui colonel care spunea că în zona de sud-vest a URSS este cea mai puternică mafie înrădăcinată, era vorba de sudul Ucrainei şi Moldova. Asta era încă în sistemul vechi, dar mafia aceea a continuat să funcţioneze şi în timpul restructurării şi mai ales după destrămarea Uniunii Sovietice. Aşa că ceea ce avem noi astăzi nu este decât continuarea forţei acelei mafii foarte puternice care face conexiunea dintre mafia rusească şi cea sud-europeană. Să-ţi dau un exemplu: eu, care am fost în Parlament, ştiu câte ceva. În anii ’90, înainte de a veni agrarienii, se aborda problema traficului de persoane. În Republica Moldova pe atunci se spunea că sunt 70 de agenţii de turism care exportă populaţie. Adică îi ia de aici, îi duce şi ei rămân acolo. A încercat primul Parlament să facă ceva, n-a reuşit, au încercat agrarienii, nu au reuşit, până şi când a venit Voronin nu a reuşit, aşa de puternică era mafia. Au dus sute de mii de oameni în Italia, Spania şi alte ţări. Nu au putut lupta cu fenomenul, pentru că economia este foarte slabă şi singura soluţie este să exporţi forţă de muncă ieftină şi să obţii transferuri de bani.
− Din punctul dumneavoastră de vedere, ce putem face acum, încotro ar trebui să ne mişcăm?
− O republică mică şi cu o economie foarte şubredă şi slabă ar trebui să se conformeze standardelor europene şi să înceapă o activitate ca să edifice o economie cât de cât normală. Pentru că realmente Republica Moldova nu are bază pentru a funcţiona şi a exista din propria ei economie. Nu are resurse naturale sau întreprinderi. Noi am avut o economie colonială, am fost o sursă de materii prime, produse agricole şi aici se plasau întreprinderi unionale cu caracter militar prin care s-au adus zeci şi sute de mii de oameni, populaţie străină. Iată acum, fiindcă s-au infiltrat atâtea elemente străine, nu se poate decide nimic, este un dezechilibru demografic. Populaţia autohtonă este mereu blocată şi asta este la cheremul mafiei, a economiei tenebre şi a oligarhilor. Ce ar trebui să facem noi ştiam din primul parlament şi de atunci încă se trag toate chestiile acestea. Primul parlament s-a dizolvat, fiindcă s-au găsit acei nomenclaturişti care au avut majoritate şi au început să blocheze reformele, până şi la privatizare s-a recurs la bonuri patrimoniale, dar nu la acţiuni. Pentru acţiuni tu puteai primi dividende de la întreprinderi, dar au dat bonuri patrimoniale, care erau doar hârtie. Şi nimic mai mult. Porcăria asta s-a început de acolo, au venit agrarienii şi au continuat şi au promovat toată treaba asta. Şi iată aici, cum zicea bătrâna prin gura lui Vasilache: acuma suntem neatârnaţi, dar de cine să ne lichim? Şi de ce să ne lichim? Fiindcă o economie dependentă trebuie să se asocieze cu alta. Noi ziceam atunci că Basarabia nu poate fi stat independent, aşa cum au înţeles-o şi înaintaşii noştri când au făcut unirea. Atunci în 1918 pericolul era tot aşa de mare. Pe de o parte erau bandele bolşevizate care îşi băteau joc, iar dincolo expansiunea Ucrainei, care a considerat totdeauna că ea este posesoarea în drept a Basarabiei. Chiar în ultimatumul dat guvernului României (la 26 iunie 1940 — n.a.) se spunea că Basarabia este populată în majoritate de ucraineni. Unirea cu România a fost şi este salvarea noastră până astăzi. Basarabia poate alege doar două căi: gubernie rusească ori provincie românească. Ca stat ea poate să existe, dar ea va fi un stat aproximativ şi slab.
Când au început mişcările populare mari de la Teatrul Verde ele erau contra regimului şi a sistemului social. Pe urmă încetişor s-a canalizat pe limbă şi alfabet, mai pe urmă s-a adoptat şi stema, dar posturile cheie au rămas la comuniştii care au mai fost, Mircea Snegur, secretarul CC (Comitetul Central al Partidului Comunist din RSS Moldovenească – n.a.), Petru Lucinschi, tot secretar CC, pe urmă a venit Voronin şi aşa au transmis ştafeta şi conducerea de la unul la altul. Nu s-a făcut schimbarea în adâncime, nu a fost un lider care ar fi fost disident, dar disidenţi am avut.
− De ce nu ne agăţăm de acest colac de salvare şi nu facem Unirea despre care atâţia ani doar se vorbeşte?
− La noi este mare procentul de alogeni, adică de străini, iar pentru România aceasta ar fi o povară mare, ar fi o explozie. România în ’40 a fost nevoită să se retragă ca să nu piardă statutul ei propriu. Faptul că a cedat Basarabia e ca şi cum ar fi trimis la sultan un ostatic, ca să-şi asigure statalitatea. România a fost totdeauna într-o dilemă grea: ori cedează Basarabia, ori pierde Transilvania. Şi a preferat să păstreze Transilvania, care este centrul românismului, decât să insiste pe Basarabia, care este foarte rusificată.
− Dar cum rămâne cu Transnistria, unde v-aţi născut şi pentru care în 1992 s-a vărsat sânge?
− Cu Transnistria este o problemă mare, ea a fost un teritoriu care s-a aflat în componenţa statului Moldova medievală, dar ea nu a făcut parte, după cum spune şi poetul, “De la Nistru pân’ la Tisa…”. Transnistria, odată încadrată în componenţa Republicii Moldova când a fost primită în Organizaţia Naţiunilor Unite, rămâne ca o piatră de moară legată de picioare. Aici nu se rezolvă acum şi nici nu o să se rezolve niciodată. Doar numai în caz de forţă majoră. Graniţele nu se schimbă aşa uşor şi paşnic. Unii spuneau că URSS s-a destrămat fără sânge. Da, s-a destrămat, dar sânge s-a vărsat şi-n Baltica, în Republica Moldova în 1992, s-a vărsat în Georgia, acum se varsă în Ucraina şi în alte republici poate să se verse. Cum spunea un politician mai zăpăcit: dacă mai mult de jumătate sau două treimi vor unirea, atunci facem unirea, iar Transnistria rămâne acolo. Aşa este, Transnistria poate rămâne a Ucrainei dacă ea devine stat puternic, aşa cum a fost. Eu doar sunt născut în cadrul Republicii Autonome, care era în componenţa Ucrainei, chiar s-a păstrat şi diploma mea de laudă din clasa întâi, unde era scris în ucraineşte. Dar tot acolo, la Mălăieşti, în timpul războiului am făcut 3 clase româneşti — clasa a patra primară şi două de liceu. Multe depind de situaţia Ucrainei. Ea a acaparat Bucovina şi a făcut un proces de deznaţionalizare. Doamna mea este de la Hotin şi noi când mergem pe acolo vedem ce se face. Dacă mai înainte luptau pentru şcolile româneşti, acum dau toţi copiii la şcolile ucraineşti.
− Dar cât de posibilă este o integrare în Uniunea Europeană a întregii republici, inclusiv cu Transnistria?
− Ar fi posibil dacă nu ar sta armata acolo, dar ea nu pleacă. Poate în cazul vreunui colaps economic, depinde de starea Rusiei, fiindcă ea i-a finanţat, le dădea pensii, una-alta.
Unii spuneau că URSS s-a destrămat fără sânge. Da s-a destrămat, dar sânge s-a vărsat şi-n Baltica, în Republica Moldova în 1992, s-a vărsat în Georgia, acum se varsă în Ucraina şi în alte republici poată să se verse.
− Să trecem de pe tărâmul politic la cel literar. La ce lucraţi acum?
− Începând de anul trecut, de prin primăvară, am revenit să lucrez la o carte, un roman istoric ce se numeşte “Cumplite vremi”, care a fost elaborat şi scris în anii 1981-1983, din care eu nu am publicat nici jumătate în anii ’90. O carte se numea “Sânge pe zăpadă” şi alta “Cumplite vremi”, iar celelalte au rămas. Pe parcursul anilor am lucrat la alte cărţi, dar acum mi-am spus că e timpul să revin. Şi iată de opt luni scriu, redactez, căci ele au rămas în manuscris, scrise prin caiete cu cerneală. Sper ca zilele acestea să termin ultima redacţie şi să le prezint la editură. Este o carte mare, în sens că e voluminoasă, dar şi ca substanţă este interesantă. Este vorba de sfârşitul secolului XVII, perioada când s-a întâmplat marea tragedie în istoria noastră, şi domnitorul Moldovei, tatăl lui Dimitrie Cantemir, l-a executat pe logofătul Miron Costin. Cronicarul era cel mai luminat om al vremii sale, iar această crimă a avut răsunet peste veacuri. Şi iată eu, fiind student, când am aflat lucrul acesta, am făcut o paralelă directă între ce s-a întâmplat atunci cu Miron Costin şi cum s-a răfuit Ivan Bodiul cu spiritul naţional şi intelectualitatea noastră, care începuse să renască. Am lucrat mulţi ani, am studiat epoca în monografii, documente, cronici şi fel de fel de studii. Manuscrisul a stat şi a aşteptat 33 de ani şi acum am scos şi transliterat textul care atunci a fost scris cu litere ruseşti. Sper să se găsească sponsori şi finanţe la o editură şi să apară această carte. La editură mi s-a spus că vor să o facă într-un format compact. Şi eu le-am zis să o facă într-un format mare ca să încapă totul în două volume, dar dacă rămâne formatul mic vor fi cinci volume. Şi mă gândesc cum oare vor arăta cele cinci volume şi cine o să le citească. Dar după treizeci şi ceva de ani eu recitesc şi văd că sunt lucruri interesante, pe care le-am uitat. În paralel ce se mai întâmplă cu mine, în ultimii ani după 2000 am făcut unele experimente şi am scris câteva cărţi dintre care două au apărut. Una este despre tatăl meu şi am editat-o la sfârşitul anului trecut. Pe parcursul deceniilor am ţinut un jurnal, pe urmă l-am abandonat, apoi iar l-am reluat şi în 2008-2010, apoi 2011-2013 am făcut aceste experimente cu jurnal zi la zi. Un jurnal a fost scris cu mâna, altul l-am dictat la reportofon şi pe urmă l-am descifrat. Totodată mai notam şi nişte jocuri de cuvinte şi expresii pe care o numeam “Cartea nimicurilor”. Aceste lucruri încă stau şi abia recent am găsit o domnişoară care le descifrează şi transcrie casetele acelea tradiţionale care s-au adunat vreo 96. Acum a ajuns la caseta 79. Sunt sute de pagini. Cu ele m-am mângâiat eu şi nu cred să le public vreodată.
− Unul dintre experimentele dumneavoastră a fost şi romanul cu versiunea audio “Voci sau dublul suicid din zona lacurilor”…
− Eu eram revoltat şi mă gândeam, de ce la noi nu se cultivă cartea “audio book” ca şi în Europa. Francezii, germanii, italienii au şi m-am gândit să încerc şi eu. L-am făcut pentru mine şi când colo a apărut o posibilitate şi l-am publicat. Mai am eu nişte idei să scriu o carte despre anii de administraţie românească în Transnistria. Nu ştiu însă dacă am să reuşesc, dar am destule materiale documentare, în afară de faptul că eu am trăit acolo în copilărie. Eu am editat şi o carte care se numeşte “Destine Transnistrene” şi am acolo incluse 12 dialoguri cu consăteni de ai mei, apropiaţi, rude, cunoştinţe cu care eu am dialogat şi am trecut totul pe hârtie. Când îi întrebam cum a fost cu românii, toţi îmi spuneau numai lucruri pozitive, nimeni nu mi-a spus ceva de rău. Ăsta ar fi unul dintre proiectele mele dacă Dumnezeu îmi dă zile şi aş vrea să încerc să-l fac.
− Aţi pomenit de copilărie, ce însemna Nistrul pentru dumneavoastră?
− Nistrul pentru noi era un miracol. Era minunea vieţii, o frumuseţe. Nistrul se află la vreo 5 kilometri de satul nostru, iar sătenii mergeau la Nistru ca să înveţe a înota. Noi aveam pârâiaşul nostru, dar el avea vreun metru-doi, dar ca să înveţi a înota mergeam împreună câte cinci-şase băieţi la Nistru. Dar una este să înoţi la pârâiaşul de lângă casa ta şi atunci când oboseşti laşi picioarele şi dai de fund. Dar la Nistru nu dai de fund, aşa că noi ne luam nişte curcubete de acelea goale, ca bostanii cu gâtul lung. Unul mergea cu curcubetele pe lângă tine, dar tu înotai alăturea şi dacă vezi că te duci la fund, te apuci repede de ea. La Nistru am învăţat cât de cât a înota, dar mai târziu, prin anii 1946-1948, tatăl meu lucra contabil la Congaz şi eu am plecat vara la el pe vreo săptămână. Tatăl m-a dus la o tabără de copii la Cahul şi era o diriguitoare care ne-a dus la scăldat în bălţile Prutului. Erau bălţi mari cu stufării şi păsări, iată acolo am simţit că pot înota liber. Acolo fusese un pod şi rămăsese doar pilonii, care erau la 3-4 metri unul de altul. M-am dus la un pilon, apoi mi-am făcut vânt la altul şi tot aşa. Deci am început să învăţ a înota în Nistru, dar m-am perfecţionat în bălţile Prutului. Noi când vorbeam de vreun râu, noi îi spuneam “Nestru”, la noi nu exista cuvântul râu. Şi chiar dacă satul era mai departe de Nistru, oamenii aveau grădini şi livezi, iar partea aceea se numea Mălăieştii Noi. Deseori oamenii duceau la Nistru cânepa la topit, mergeam şi eu cu părinţii mei. Odată am mers la oraş la târg, iar târgul era Tiraspolul. Eram cu tatăl meu şi ne-am dus să vedem Nistrul, cum altfel să vii la târg şi să nu vezi Nistru, care era graniţă atunci. Aveam vreo 8 ani şi ne uitam pe celălalt mal, malul românesc al Basarabiei. Era un şir de tufari şi eu văd cum se mişcă ceva dincolo de ei, se vedea un grănicer care mergea cu arma în mână şi eu am strigat: “tată, ia uite, un român!”, el mi-a dat cu mâna peste deget şi-mi spune, nu arăta cu degetul că amuş ne-or arestui.
− Când aţi fost ultima dată pe malul Nistrului de acasă?
− Nu am fost demult, cred că era înainte de ’90. Atunci mergeam spre satul meu, ne opream la apă şi mai stăteam pe acolo. Dar de atunci nu am mai stat.
− Atunci vă aşteptăm la Nistrul de la Soroca.
