Istoricii afirmă că Napoleon I, primul Împărat al Franței, a fost înfuriat când a aflat că turcii au cedat rușilor Moldova de la Răsărit de Prut în urma „păcii ticăloase” (Nicolae Iorga), semnate la București în data de 16 (28) mai 1812, în timp ce el se pregătea să atace în câteva zile (24 iunie) Imperiul Rus. Nu cunoaștem felul în care Cuceritorul Europei și-a manifestat furia, dar avem mărturii exacte că înfuriată și mai tare a fost Poarta Otomană. Sultanul își instruise membrii delegației de negociatori să nu cedeze sub nici un motiv rușilor teritorii. Se vede că sloganul – corupția ucide – a existat de când lumea, căci dregătorii Porții au aflat foarte repede împrejurările în care membrii delegației otomane au fost „convinși” să semneze ticălosul act de cedare și i-au executat exemplar în ordinea în care au fost prinși: Dimitrie Moruzi, conducătorul delegației – decapitat la 26 octombrie 1812; fratele acestuia Panait, membru al delegației – decapitat la 1 noiembrie 1812; Capudan Pașa Ramis, membru al delegației – decapitat la 13 martie 1813; Manuk-bei, membru al delegației (agent rus) – omorât prin otrăvire la 20 iunie 1817 la moșia sa din satul Hâncești, Moldova de Răsărit, deja Basarabia, captură a Imperiului Rus.
***
La mai puțin de jumătate de secol după asta, al doilea împărat al Franței și al treilea dintre Napoleoni, a jucat un rol mult mai constructiv în ceea ce ne privește. Poziția lui în procesul complicat de unire a Principatelor Românești de la 1859 a fost determinantă. Celelalte mari puteri, Poarta Otomană, Imperiul Austriac și Imperiul Rus, doreau să aibă mai sus de Dunăre niște cnezate slabe și neputincioase din care să poată ciupi mereu bogății și teritorii. Situație deja funcțională în acest sens: numai din Principatul Moldovei, Austria luase la 1775 partea de nord-vest, numind-o Bucovina, iar Rusia înhățase la 1812 (cunoaștem deja cum) partea ei de est dintre Prut și Nistru, numind bucata înghițită, Basarabia. Austria mai stăpânea teritorii mari transilvănene și bănățene, iar prin 1828, Rusia, începuse procedura (azi, s-ar numi – hibridă) de incorporare în imperiu a ceea ce a mai rămas din ambele Principate. Armatele rusești aveau încartiruire aproape că permanentă în teritoriile Moldovei și Țării Românești, iar generalii ruși începuse deja să le administreze prin așa zisele Regulamente Organice. Rusia urmărea să ajungă la Strâmtori, planul Ecaterinei a II-a de la 1781 de refacere a Daciei (independente?) din contopirea celor două Țări Dunărene sub sceptrul unui membru al coroanei ruse încă mai stăruia în aer… Rusia își dorea anexarea celor două țări pe modelul Basarabiei.
Războiul Crimeii de la 1853 și înfrângerea Rusiei au dat peste cap planul rușilor. În rezultat, un stat numit Principatele Unite Moldova și Țara Românească s-a constituit la 24 ianuarie 1859. El a fost recunoscut de marile puteri, dar numai atâta timp cât la domnia lor unitară se va afla principele Alexandru Ioan Cuza, ales Domn în ambele capitale – Iași și București. O „monstruoasă coaliție” îl forțează însă pe acesta să abdice, în 1866 (11 februarie), și uriașul efort al unioniștilor moldoveni și munteni a riscat să se risipească în al șaptelea an. Cu atât mai mult, cu cât Rusia lucra, mai cu seamă în Moldova, să separe din nou principatele. Ea a inspirat și susținut la 3 aprilie, la Iași, un complot antiunionist al clerului și al unor boieri moldoveni, motivat de detronarea lui Cuza. Complotul separatist a fost suprimat aspru, dar nu se știe cu ce s-ar fi terminat dacă principele ar fi făcut-o pe supăratul, ar fi revenit la Iași din exilul său german și s-ar fi așezat în fruntea insurecției. Cuza nu numai că nu s-a lăsat atras în complot, dar geniul lui reformator a făcut ca firava unire personală de la 1859, legată de persoana și numele lui, să fie prevăzător dezvoltată în 1864 în unirea completă, o legiferare mult mai extinsă a Unirii, însemnând că Moldova și Țara Românească au în comun nu doar conducătorul, ci și instituții ale statului. În baza acestui fapt, Napoleon al III-lea al Franței, în calitate de putere protectoare, a putut să propună drept domnitor un principe străin, pe nepotul său Carol I, din dinastia germană de Hohențolern-Sigmaringen. Carol I devine unul dintre cei mai mari conducători din istoria României, iar succesorul său, nepotul de pe frate, Ferdinand I, a fost arhitectul Marii Uniri de la 1918. Împăratul francez a rămas astfel în memoria românilor un fel de naș al României. Napoleon al III-lea nu a fost un românofil pe față, nu a vizitat niciodată țările românești și nu a făcut declarații de prietenie și strânsă colaborare cu produsul lor unit; el a jucat în exclusivitate interesele împărăției lui care, în acel moment, au coincis cu interesele națiunii române în constituire. Deci, „Naș al României” nu este un titlu consacrat. Este o recunoștință a posterității, purtată unui conducător european care în momentele cruciale ale istoriei noastre s-a întâmplat să fie de partea circumstanțelor favorabile nouă. Să nu uităm însă, că aceste circumstanțe au apărut și datorită devotamentului, perseverenței și iscusinței ilustrei și neostenitei intelectualități muntene-moldovene, postată în fruntea mișcărilor unioniste din cele două principate.
***
Vizita președintelui Franței Emanuel Macron în România și Republica Moldova are loc pe fundalul războiului de agresiune al Rusiei în Ucraina și este, în fond, motivată de această criză politică-militară fără precedent după cel de-al Doilea Război Mondial. Ca și pe vremea lui Napoleon al III-lea, actualul conducător al Franței, Macron, este implicat în ameliorarea unei crize legate de Crimeea. Aceeași Crimee … Macron încearcă să stingă focarul războiului care amenință să devasteze Europa. Ca și cea a lui Napoleon al III-lea de pe vremea acestuia, implicarea actualului lider de la Paris este uneori stângace, alteori prea lipită de interesele mercantile ale Franței. În epocă, de exemplu, au existat momente când Napoleon al III-lea înclina să amaneteze unitatea românilor pe careva concesii ale imperiilor învecinate, interesate să-i păstreze separați. Astăzi Macron se scandalizează cu apelul său că în acest război Rusia nu trebuie umilită. Asta, în situația când cea mai grea umilire a Rusiei se trage din rolul criminal al agresorului pe care ea a ales să-l joace cu nerușinare. Un război nedrept, condamnat de toți, care te izolează de restul lumii civilizate și te transformă într-un stat paria – nu asta este cea mai mare umilire?
Am vrea să credem că Europa este cu totul alta la acest început de secol XXI, deși jocul intereselor rămâne de veacuri același. Franța este astăzi mult mai aproape de interesele României, ambele state fiind membre ale acelorași uniune economică și politică și alianță politică-militară de pe continentul european. Am vrea să credem că în periplul său prin statele române, la București și la Chișinău, unde a fost două zile la rând, lui Macron i s-a înmânat invitația de a fi nașul unirii României și Republicii Moldova. Unire care, cu sprijinul Franței și a mai multor aliați din cadrul UE și din afara ei, s-ar putea face într-o perspectivă de timp foarte exact calculată, spre deosebire de integrarea europeană a noilor candidați, pe care Macron are în plan să o promoveze cu dârzenie, dar instalată pe o rampă de mai lungă așteptare. Dacă ar accepta rolul nașului de onoare al unirii de la Prut, Macron ar întregi misiunea de la 1859-1866 a Împăratului Napoleon al III-lea și ar răzbuna furia de la 1812 a primului Împărat, Napoleon I, pentru faptul ruperii hoțești în două a Principatului Moldovei. Și-apoi, de ce nu?, i-ar plăcea și lui Macron să se știe în rând cu împărații. Cu marii împărați ai Franței.
Valeriu SAHARNEANU, 15 iunie 2022
