Ghenadie Morari este unul dintre marii iubitori de cai din părțile Drochiei. La începutul anilor ’90, în Mîndîc, unde locuiește acesta, erau aproape 500 de cabaline. Acum în tot raionul sunt înregistrați doar 361. Numărul cailor este un pic mai mare în raioanele vecine – 446 în Soroca și 536 în Florești, conform Registrului de Stat al Animalelor. Numărul cailor se micșorează, an de an, cu 3-4 mii, confirmă Biroului Național de Statistică.
-Unde am pierdut caii?
-În Republica Moldova au fost câteva ferme de cai care s-au ocupat cu selecția: la Brătușeni, Ungheni, Ceadîr Lunga, și cea mai apropiată de noi a fost ferma de cai din raionul Fălești, de la Izvoare. Noi am avut un genofond extraordinar. Spre marele regret, prin anii ’90, oamenilor li se părea că a venit sfârșitul lumii. Au dat caii la carne, i-au împrăștiat în contul cotei valorice. Am demonstrat că am fost fără inimă, toată națiunea asta. N-am putut păstra, erau exemplare extraordinare, pregătite special pentru școlile de hipism. La urmă mureau de foame, dar spuneți-mi, ce este o sută de cai pentru o țară așa de mare?
Calul lui sfântul Gheorghe sau de unde a început pasiunea pentru cai
Să fi avut 5 ani sau 4, nu mai țin minte. Prin anii ’70, bisericile erau închise. Biserică la noi în sat nu aveam și ne duceam în satul Drochia. Bunica mea m-a luat la împărtășanie. La biserica ceea veneau oameni din patru sate. E clar că lumea avea credință și biserica era arhiplină. Iar când a venit rândul meu să iau sfânta împărtășanie, bunica m-a ridicat în brațe și eu m-am uitat așa, jur-împrejur, și am văzut o icoană mare cu Sfântul Gheorghe. Și am strigat odată tare, tare! Toată lumea se uita la mine:
– Mămucă, uite ce cal frumos este acolo pe icoană!
Și am simțit și am înțeles în acea clipă că toată viața mea va fi legată de cai. Așa că în clasa a patra deja alegeam între a fi căruțaș și a fi veterinar. Și tot mămuca mă sfătuia că sunt prea mărunt pentru căruțaș, că îmi va greu să opintesc sacii la moară. Așa că m-am făcut veterinar.
Cel mai frecvent, caii suferă de traumatisme și colici. Marea majoritate a colicilor sunt de origine digestivă, adică se întâmplă ceva la nivelul tubului digestiv care produce durere. Sub denumirea de colici, sunt vreo douăzeci și ceva de boli. Și deloc nu e simplu, trebuie să te uiți ce a mâncat calul, în ce condiții trăiește, e posibil să fie și de la niște paraziți.
Cu mai mulți ani în urmă, era iarnă, și unul din cai avea un flegmon, un fel de puroi la picior. La mine în grajd era rece, grajdul era făcut din ardezie plată. Când animalul e sănătos, nu e nimic strașnic, nu e în pericol. Dar când calul e slăbit, e foarte sensibil la frig. Mai ales dacă are o rană, vaca localizează infecția, dar calul prea repede o răspândește. Dacă n-ai dat de un veterinar bun, e gata. Și eu l-am dus la un mahalagiu, care avea un grajd mai călduț și i-am luat calul lui la mine. Mergeam să-l văd de trei ori pe zi, să-i fac proceduri. Am făcut totul, dar nu era nici o schimbare spre bine, am decis că trebuie operat. Am tăiat în vreo 9 locuri, am pus drenajul, tot piciorul era tăiat. Vedeam cum moartea îl trage la dânsa și eu îl trăgeam la mine. Lupta asta a durat câteva zile. Într-o zi când am intrat la el, nu am mai rezistat și am izbucnit în plâns. M-am așezat în pirostrii și el și-a lipit fruntea lui de fruntea mea și eu simțeam că am temperatură. Și curgeau lacrimi din ochii lui și din ai mei… Atunci, întâmplător, a venit un medic veterinar de la Dondușeni, cu familia Stratan, foarte bun, cu practică bogată. Eu aveam vreo 24 de ani, clar că cunoștințe aveam, dar practică nu. Și el a auzit ce mi s-a întâmplat și a venit, s-a uitat ce-am făcut și a zis: „ Mergi mai departe cu tratatmentul, calul tău n-o să moară.” Da, el a venit și m-a încurajat. După o lună și jumătate, Liviu, căci așa îi spunea calului, și-a revenit, a început să mănânce. A trăit la mine până la adânci bătrâneți de cal.
Când caii îmbătrânesc
-Din păcate, caii, la fel ca oamenii, îmbătrânesc. Ei trăiesc aproximativ 30 de ani. La 15 ani, un cal este aidoma unui om de 50 de ani, iar începând cu 18-20 de ani, un cal este considerat bătrân. La această vârstă, aspectul lui fizic se schimbă mult. Nu mai este la fel de energic, se obosește mai repede și se mișcă mai greu. Asta se observă la prima vedere: capul coboară la nivelul greabănului, burta se lasă, buza de jos se lasă. Ochii se adâncesc, apar umflături la genunchi, adică artritele, iar fața capătă o expresie tristă.
De obicei, când caii îmbătrânesc, ei îi vând la un preț mai mic vreunui moș, care știu că nu-l va forța cu munca, îl va pune la lucru mai ușor, așa mai mult pe lângă casă.
Cele mai frumoase nume au purtat caii boierului Russo
Atunci când alegi un nume pentru un cal, există o tradiție pe care noi încercăm să o respectăm, deși nu întotdeauna. Prima literă a numelui se ia din inițiala numelui mamei, iar în mijlocul cuvântului pui prima literă din numele tatălui. De exemplu, acest armăsar se numește Florentin, pentru că mama lui este Farbina și tatăl Lacmus.
Eu am o iapă pe nume Vipera, un nume care nu reflectă deloc firea ei, deoarece este foarte cuminte și ascultătoare. Am ales acest nume deoarece mama ei se numește Volna, iar tatăl ei Planșet. Mi-ar fi plăcut să-i dau numele Vine Primăvara, dar e prea lung.
Totuși, cele mai frumoase nume de cai le-a dat boierul Leonid Russo. Acesta, la începutul secolului XX, avea la Micăuți, lângă Chișinău, una dintre cele mai mari ferme de cai trăpași, fiind cunoscut în întreaga Europă. Cu ei participa la competiții pe hipodromurile din Odessa și Kiev. O iapă cu numele, Primăvara, a câștigat locul doi la o cursă de cai din Petersburg. Caii săi aveau întotdeauna nume frumoase, Inimă, Badea Petrea, Toamna.
Din păcate, am aflat despre Leonid Russo de la români, care ne-au scris despre el, deoarece în anul 1940 s-a refugiat de frica bolșevicilor în România. Acum câțiva ani, am vrut să fac ceva extraordinar în cinstea boierului. L-am sunat pe primarul din Micăuți, m-am prezentat și i-am propus să organizăm o cursă de cai și o sărbătoare în cinstea lui. Din păcate, nu a vrut să mă asculte și mi-a închis telefonul.
Am 7 cai, dintre care 6 sunt de rasă Orlov. Caii Orlov sunt rezistenți, aristocratici și foarte iuți. Da, sunt mai iuți decât alții, de vreo trei ori, la trap pot ajunge și la 50 de kilometri pe oră. Cu ei fac circa 70% din lucrările agricole. Eu am cositoare pentru cai adusă din Polonia, greblătoare din Franța. Doar combina nu o pot înlocui. Am citit că în America există o comunitate care nu recunoaște tehnologiile și continuă să lucreze pământul doar cu caii, se numesc amiși. Eu sunt cam ca și ei.
Dacă cineva spune că e scump să întreții un cal, să nu-l credeți. Nu mai este așa de scump. Oamenii îi vând pentru că nu-i iubesc și nu mai sunt așa de costisitori. Să facem un calcul, un cal consumă aproximativ 6 kg de orz pe zi, care anul trecut era 2 lei, deci se fac 12 lei pe zi, plus 7-8 kilograme de fân. Hai, să-l punem tot la 2 lei, în total ar ieși cam 30 de lei pe zi, adică vreo 9000 de lei pe an. Dar când intră cineva într-un bar și lasă calul la poarta barului și își ia o bere, cât costă? Eu cred că am exagerat cu calculele, fiindcă un cal consumă mult când lucrează, dar dacă nu e pus la munci, mănâncă puțin.
Cea mai frumoasă expoziție de cai e în România
Sîmbătă, mă duc la o expoziție în România, care se organizează în județul Suceava. Noi nu putem să ne ducem cu caii noștri, deoarece așa sunt legile europene. Pentru a trece caii acolo, sunt necesare analize veterinare. Nu pot să vă descriu ce frumusețe de cai întâlnești acolo. Parcă ți se pare că tot deschizi ochii și vezi doar cai frumoși, unul mai frumos decât altul.
Și mai este ceva: atitudinea față de cal a stăpânului. Dacă la noi vii la o competiție și întrebi dacă caii se vând, practic 99% dintre proprietari răspund că da, se vând, și nu la o sumă fantastică, cel mult 3000 de euro. Dar la români, întrebam din când în când dacă își vând caii. Răspund: „Nu, domnule, am venit la expoziție să mă întâlnesc cu amici, să-i mai văd. Vă propun montă. Calul este un prieten foarte bun. Nu se vinde…”