Strămoșii noștri, copleșiți de frumusețea regiunii, au decis să se așeze în acest amfiteatru natural, chiar pe malul Nistrului. Dar orașul nostru a cunoscut de-a lungul secolelor zeci de inundații, unele dintre care au adus transformări mai mici sau mai mari în infrastructura Sorocii. Râul, care a fost de-a lungul timpului hotarul Țării, era sursă de apă și alimentație, loc de răcorire, dar, din când în când, și pericol de potop. Ultima inundație a Sorocii a avut loc acum 10 ani, când apele Nistrului s-au revărsat peste o regiune a orașului. Cu natura, desigur, nu te pui, dar ținând cont de inundațiile anterioare ale Sorocii și practica unor orașe riverane, am putea face municipiul nostru mai sigur, cu o infrastructură pregătită și pentru astfel de cazuri.
Despre inundațiile din Soroca pomeneau și sursele istorice, unele dintre care au fost menționate în volumul “Județul Soroca: file de istorie”, autor Nicolae Bulat. „Cetatea Soroca a fost parţial refăcută de inginerii-constructori polonezi. Cetatea era mereu ameninţată de revărsările Nistrului, care îşi ridica câteodată apele mai sus de 10 metri, ograda cetăţii fiind inundată. Polonezii, lărgind șanțul din jurul cetăţii, aduc pământ înăuntru, ridicând nivelul ogrăzii cu 1,9 m, sapă încă o fântână, de formă pătrată, iar la nivelul ogrăzii, încăperile din lemn au fost înlocuite cu altele din piatră, obţinându-se astfel 13 beciuri”. Inundația din 1874 a deteriorat “Podul Bechir”, care pe atunci era din lemn. Zemstva Sorocii a rugat Guvernatorul Basarabiei să aloce bani pentru reparația acestuia, mai ales că puntea era pe cale de a se prăbuși. Abia la sfârșitul secolului al XIX-lea a fost ridicat un pod de piatră, care s-a păstrat până astăzi. Inundația din 1932 a distrus multe clădiri din oraș, inclusiv a Școlii Normale „Petru Maior”, care a fost transferată la Bălți, se mai menționează în monografia “Județul Soroca: file de istorie”. “Liceul de băieţi „A. D. Xenopol” iniţial a fost pe strada Regele Ferdinand I, lângă iarmaroc, unde în prezent se află stadionul, vis-a-vis de casa familiei Klucerov și casa profesorului de gimnastică Jelezneak. După marea inundaţie din 1932, liceul a fost mutat în altă clădire, unde mai înainte funcţionase Tribunalul Judeţean, pe strada ce ducea de la Grădina Publică spre casele lui Brazuli şi Petrencu. Un alt liceu de o mare importanţă era Liceul Tehnic Agricol — unicul liceu de acest fel din România. Era situat pe malul Nistrului, cu intrarea din strada Principele Nicolae, având în stânga, lângă Nistru, Casa Ianevschi, care aparţinea moşieriţei comunei Dubna. În ordinea importanţei urma Școala Normală „Petru Maior” — şcoală de băieţi. Şcoala era situată într-o clădire particulară pe strada Regele Ferdinand I colţ cu strada I. G. Duca — singura stradă asfaltată din oraş”. Atunci, în 1932, a avut loc un caz dramatic în Soroca, despre care vestea s-a dus în toată Țara. Despre acest caz găsim informații mai detaliate în aceeași sursă.
“Elevii liceului de băieţi, membri ai fanfarei şcolare, se reţinuseră mai mult timp: pregăteau un nou concert, care, odată cu cântecul de primăvară al păsărilor, avea să răsune în grădina publică a oraşului. Când repetiţia era în toi, în clădirea internatului a început să pătrundă apa. Luaţi prin surprindere, copiii nu au apucat să se retragă. Pedagogul Mitrofan Corneț le-a ordonat copiilor să urce în pod. De acolo, prin ferestruica din acoperiş, i-a ridicat unul câte unul pe acoperiş. De la înălţime copiii au devenit martori oculari ai agoniei oraşului. Apa tulbure, cu gheţari, pătrunsese departe. Oamenii încercau să-şi salveze bunurile, iar la vale torentul de apă ducea tot mai multe lemne, poloboace, pluteau animale înecate — totul era înghiţit de apă. Situaţia devenise critică. Apa ajunsese la acoperişul caselor. Gheţarii loveau casele, demolându-le. Ajunşi la disperare, copiii, care mai strângeau la piept bogăţia lor — instrumentele muzicale —, au început a cânta. Deasupra oraşului inundat a răsunat melodia unui marş funebru. Oamenii, ocupaţi cu salvarea iluzorie a bunurilor, şi-au ridicat capetele, şi-au îndreptat privirile spre clădirea Liceului. Cei care au avut bărci s-au îndreptat spre Liceu. Când bărcile s-au apropiat de Liceu, apa rece şi tulbure, amestecată cu gheţari, ajunsese la streşini. Învăţătorul Mitrofan Corneț i-a ajutat pe copii să urce în luntri şi, când mai rămăsese un pas până la salvarea sa, când de acum ultimul elev era în luntre, a alunecat pe foaia de zinc şi a căzut în apă, fiind acoperit de un sloi enorm de gheaţă. În zădar priveau cei din luntri la apa tulbure. Mitrofan Cornet, învăţătorul de la Liceul „A. D. Xenopol”, nu a mai ieşit la suprafaţă”. Corpul profesorului Mitrofan Corneț a fost găsit abia peste o lună, iar profesorii și elevii au ridicat pe acel loc o cruce de piatră. Numele lui nu a fost uitat totuși de soroceni, astfel că acum zece ani Grigore Zănoagă, regretatul muzician care a activat la Soroca, a format la Liceul “Petru Rareș” o fanfară a elevilor cu numele “Mitrofan Corneț”.
APROPO
Soroceanul Eugen Radţibor, martor ocular la inundaţia din 1932, i-a povestit lui Nicolae Bulat despre acea inundație:
„Trista înmormântare a pedagogului Mitrofan Corneț pe mine m-a impresionat atunci şi am făcut fotografia pe care v-am trimis-o. Sunt documente ale acelui an de tristă amintire 1932, când oraşul de jos a fost greu lovit şi distrus parţial. Noroc că totuşi n-au fost multe victime omeneşti. Eu personal, cu un grup de colegi, toţi elevi, am pornit în ajutorul celor care se aflau în situaţii disperate, căţăraţi pe case, cerând ajutor. Cu o plută improvizată din lemnăria ce se afla în depozitul lui Ketroser, am întocmit o plută şi am pornit în ajutorul oamenilor. Din colţul casei lui Solovei, colţ str. Regele Ferdinand I şi Principele Nicolae, am ajuns la şcoala primară a lui Terziev şi până la a doua casă mai jos, unde prietenul nostru Gleb Socolovschi striga să fim atenţi şi să venim mai repede, că este îngheţat şi nu se mai poate ţine. Sloiurile de gheaţă ne înconjurau din toate părţile şi totuşi, cu tot riscul, am reuşit să-l luăm pe Gleb pe plută. Din cauza sloiurilor, care deveniseră tot mai dense, n-am mai putut înainta până la Liceul „Xenopol”, unde prietenul meu Pavel Piontechevici striga şi el după ajutor după ce pedagogul M. Corneţ căzuse deja în apă. Noi aşa şi nu am mai ajuns cu pluta până la liceu şi, cu mare greutate, ținându-ne de crengile salcâmilor de pe trotuare, care de abia se vedeau din apă, am reuşit să trecem pe strada în care trăiau familiile Mija, Nervicev, Platonov şi a profesorului de fizică Carauş. Eram uzi complect şi dârdâiam, că ne săreau dinţii din gură. Am fost preluaţi de profesorul Carauş şi de ceilalţi locuitori ai casei şi duşi în casă, unde ne-au dat lenjerie uscată şi ne-au dat şi câte o stopcă de rachiu, pe care am băut-o ca pe apă. Ni s-au luat hainele la uscat. După un timp i s-a comunicat şi mamei mele că pluta cu care am plecat în ajutorul altora s-a întors cu bine şi cu un elev salvat de noi. La puţin timp am plecat şi eu spre casă, dar de la cinematograf şi până ce am străbătut Piaţa Unirii tot prin apă am mers. Ajuns acasă (stăteam în strada Principesa Elizabeta, în casa lui Turcuman, la demisol), casa era plină de eleve de la Internatul de fete al Liceului „Domniţa Ruxandra”, care, văzându-mă, m-au primit cu braţele deschise, declarând că sunt un „Erou”. De, am ajuns să fiu erou, dar e bine că am scăpat şi că am reuşit, la rândul nostru, să mai scăpăm un om. Înaintea plecării plutei noastre în ajutorul altora, plecase încă o plută, pe care o construise Fedea Vahnovschi; fiind luată de torentul de apă, pluta a fost dusă mai jos, trecând peste terenul iarmarocului (azi stadionul) şi erau gata ca să se înece, dar ştiu că Fedea Vahnovschi, bun înotător, a reuşit să iasă la mal tocmai în apropiere de casele generalului rus Iaghelov, la fel ca şi Ghenadie Frunză, elev de la Liceul Tehnic Agricol, care şi el s-a salvat înotând. A fost jale mare la Soroca”.
