Soroca în trecut şi prezent VII

Confecţiunea borangicului însă începe să se rărească, nefiind încurajată această cultură de stat în mod raţional, şi e păcat. Firul de borangic nu se vinde, ci e păstrat pentru trebuinţele casei. Un kg de aţă de mătasă era la 1898, 20 ruble. Albinăritul în jud. Soroca de asemenea e răspândit. Această îndeletnicire e foarte veche în Basarabia. Cu mult înainte de colonizarea romană, zice ilustrul nostru istoric şi filolog B. P. Hăjdeu (Etimologicum Magnum t. I p. 741-752), Dacia era deja vestită prin albinăritul său, căci pe timpul lui Erodot, Tracii spuneau cu emfază Grecilor „că pe aici nu pot străbate de mulţimea albinelor.”
 Populaţia de lângă păduri, bătrânii, călugării, preoţii sunt aceia cărora le place această nobilă ocupaţie. Între anii 1853—1845, s-a expediat între 756—1770 puduri de miere, un pud costa 3—6 ruble. Pentru fabricarea lumânărilor era o fabrică la Chişinău, la ţară lumânările se făceau rudimentar de ţărani. Preţul cerei era la 1860 de 16—30 ruble pudul. După Orhei, Chişinău şi Hotin, Soroca vine imediat la rând în ceia ce priveşte pădurile. Deşi au fost şi aici nemilos stârpite, mai ales pe vremea revoluţiei, totuşi sunt încă şi azi întinderi respectabile în Soroca, între satele Soloneţu, Unchteşti, Dobruşa şi Cugureşti.
 Pe Nistru păduriştea apare din nou la Rezeni şi acopere câmpiile până la Criuleni, apoi se întinde până la vechii Dubasari, trecând prin urmare în jud. Soroca şi Orhei, iar de aici în jud. Bender şi Akerman. În genere lucrurile în Basarabia se petreceau astfel: de obicei ţăranul, constrâns de nevoie se prezenta la proprietarul pădurii şi-i plătea 2—3 ruble pentru dreptul de a tăia şi încărca un car cu lemne. Ţăranul încarcă carul bine, apoi pe drum spre târg împărţea lemnele în două care.
 Ajungând la târg, oprea la vre-un han, unde pentru adăpost şi un pahar de rachiu, plătea cu lemne din car, iar restul îl încărca „caţeareşte” şi după aceasta se oprea în mijlocul pieţei, expunând marfa la vânzare. La târg fiecare car se vindea cu 3—4,50 ruble.
 Fireşte că câştigul ţăranului nu era mare, munca sa în pădure, drumul desfundat, gerul, cheltuielile la han — toate luate laolaltă şi socotite cinstit, dovedesc că numai şi numai în caţearia a mai ajuns dânsul să nu fie în pagubă. Dar dacă câştigul său nu e mare, pagubele în economia ţării au fost imense; din cauza relei gospodăriri a pădurilor, azi codrii de odinioară sunt distruşi sau vătămaţi. Şi azi se simte prin schimbarea climei — seceta; izvoarele seacă, nivelul apelor scade; apoi lipsa de lemne de construcţie, care nu se mai află de cât în pădurile statului.