Soroca: 50-41, ÎN FOLOSUL UNIRII!

După cum şi era de aşteptat, materialul lui Vadim Şterbate „Unirea cu România: PRO sau „PROTIV”?, publicat în numărul trecut, a stârnit interesul cititorilor, drept dovadă fiind avalanşa de rezonanţe venite în adresa redacţiei. Ecourile sunt diferite: unii îşi manifestă acordul cu rezultatele „sondajului”, alţii se supără pe „respondenţii” care, în opinia lor, nu au dreptate, ai treilea se bat cu pumnul în piept că doar ei şi numai ei deţin adevărul adevărat, ai patrulea i-au făcut cu ou şi cu oţet pe acei care au îndrăznit să gândească şi să spună altfel decât consideră ei că este normal. La rândul meu, care sunt unionist convins, am rămas surprins, plăcut sau invers, de răspunsurile date de elita soroceană, or, fără a da nume, niciodată nu am crezut că X sau Y ar putea fi pentru Unire, iar cutare sau cutare ar vota împotrivă (despre cei ezitanţi pot spune doar că poziţia ocupată de ei mi se pare bizară, cel puţin). Ba mai mult, eu nu m-am oprit la etapa de constatare a unor lucruri, dar am încercat să trag şi câteva concluzii. Unu — nu au dreptate acei care afirmă că numărul unioniştilor este infim şi că nu este cazul să batem apa în piuă. Dacă e să ţinem cont de faptul că cei intervievaţi (conducerea raionului şi oraşului, consilierii raionali şi orăşeneşti) sunt portavoce, un fel de oglindă a societăţii, atunci visul meu şi al altora ca mine capătă contur, fiindcă dacă la Soroca, care este la limita „centurii roşii” (ceea ce înseamnă regiunea care tradiţional promovează ideologia comunistă în detrimentul valorilor europene şi democratice), avem un astfel de scor, apoi putem doar să ne imaginăm care ar fi proporţiile în Chişinău sau în astfel de raioane ca Orhei, Teleneşti, Criuleni sau Nisporeni… Doi — nu este adevărat că românii nu doresc unirea şi că pentru România Basarabia ar fi o povară prea mare. Adevărul este că, după aderarea României la Uniunea Europeană, conducerea oficială de la Bucureşti nu poate să-şi declare intenţiile de reunificare a teritoriilor, fiindcă aceasta ar fi interpretat ca un amestec în treburile interne ale altui stat, această misiune revenindu-ne nouă, basarabenilor. Pe de altă parte, Unirea nu ar fi o povară prea mare, chiar dacă diferiţi demnitari de pe malul Dâmboviţei (bunăoară, un fost ministru al finanţelor pe nume Vlădescu spunea ceva despre circa 32.000.000.000 de euro, cât ar costa Unirea) au turnat apă la moara celor care doresc să ne vadă în continuare dezbinaţi şi învrăjbiţi. Trei — nu au dreptate acei care ne dau drept exemplu alte „ţări-pitice”, care bine-merci se descurcă de unele singure şi nu doresc să fie „provincii” ale unor ţări mai mari. În primul rând, aceste ţări (cum ar fi, de exemplu, Andora sau Malta) au un nivel de viaţă foarte înalt şi administraţii care nu sunt înglodate în scandaluri de furturi şi corupţie. Dacă Republica Moldova ar avea măcar o jumătate din PIB-ul acestor ţări, iar demnitarii noştri ar fi „un cuib de înţelepciune”, poate că am sta şi noi cuminţi în băncile noastre şi ne-am mulţumi cu statutul de „al doilea stat românesc”. Vorba ceea, niciodată o femeie nu va pleca de la un bărbat bun şi grijuliu. În altă ordine de idei, aceste ţări-pitice au legături foarte strânse cu ţările sub aripa cărora se simt nu ca nişte „broileri”, dar ca puii de la cloşcă — bunăoară, Spania şi Franţa sunt direct responsabile de apărarea Andorei şi nu vor permite nimănui să aibă sub călcâi această mică ţară. Patru — nu este adevărat că majoritatea celor care doresc Unirea urmăresc scopuri meschine şi le este în cot de Ţară şi Neam! Există, fără îndoială, şi astfel de „specii umane” care mereu au urmărit doar interese şi profituri (tare mă tem că astfel de oameni sunt şi printre cei intervievaţi de Vadim Şterbate), dar majoritatea celor care doresc Unirea nu au scopuri ascunse şi nu doresc răul cuiva, inclusiv şi concetăţenilor noştri de alte etnii. Apropo, în Andora, care este o ţară cam la fel de mare ca număr de populaţie ca şi oraşul Soroca, trăiesc în pace şi înţelegere reprezentanţi ai mai multor naţiuni, care nici nu se gândesc să se supere unul pe altul când vine vorba de geopolitică. De altfel, îmi place foarte mult un presupus dialog dintre un reporter şi un cetăţean ucrainean. Reporterul: Ne povestiţi ceva despre neamul Dvs.? — Cetăţeanul: Neamul nostru a avut parte de toate, or ne-am născut în Austro-Ungaria, pe urmă am copilărit în Ungaria, o perioadă mare am locuit în URSS, iar acum, probabil, o să mor în Ucraina… — Reporterul: Da, valurile vieţii v-au tot purtat… — Cetăţeanul: Ba dimpotrivă, niciodată măcar nu am ieşit din oraşul natal Ujgorod!

Şi încă ceva. Chiar nu-i înţeleg pe acei care nu pot să-şi ascundă ura faţă de unionişti, care cred că cineva le doreşte doar răul, care au uitat cu desăvârşire despre înţelepciunea populară „unde-i unu nu-i putere, unde-s doi puterea creşte”, care se fac că nu înţeleg că este imposibil să întorci “trecutul glorios din marea familie a URSS” şi doresc cu tot dinadinsul să trăiască în continuare în haos şi dezmăţ. La urma urmei, noi nu chemăm lumea la URĂ şi DEZBINARE, dar la UNIRE şi PACE. Ba mai mult, exemplul Cehiei şi Slovaciei, ţări care au trăit o perioadă de-o parte, iar astăzi vor să se reunească din nou, ar trebui să fie molipsitor şi pentru noi.