Interviul nostru
Fără îndoială, este unul din cei mai importanți antrenori soroceni ai tuturor timpurilor și unul din cei mai apreciați specialiști în domeniul culturii fizice și sportului. Este Lucrător Emerit în Domeniul Culturii Fizice şi Sportului din Republica Moldova și Cetățean de Onoare al municipiului Soroca. A educat sute și mii de sportivi, iar zilele acestea a împlinit frumoasa vârstă de 70 ani. Este vorba despre Serghei Crudu, un interviu cu care vă propunem în rândurile de mai jos.
– Domnule Serghei Crudu, nu cred că există în Soroca o persoană iubitoare/practicantă de sport care să nu vă cunoască și care să nu-și scoată pălăria când vă întâlnește. Or, stima și respectul sunt, poate, mai importante decât titlurile și medaliile.
– Sunt perfect de acord cu această constatare și vreau să spun că un antrenor se simte fericit și împlinit numai atunci când discipolii lui devin Oameni adevărați. Titlurile și medaliile la fel sunt de neignorat dar, totuși, au un rol secundar.
– Din câte cunosc, veniți dintr-o familie de sportivi și formați, împreună cu soția și cei doi feciori, o familie de sportivi…
– Vin dintr-o familie obișnuită, care nu a făcut sport de performanță. Tatăl meu, Ghiță Crudu, a fost portar al echipei de fotbal din Soroca, dar nu a mers mai departe în acest domeniu care mie mi-a marcat toată viața. Mama mea, care lucra inginer la Fabrica de brânzeturi era departe de fenomen. Apropo, tatăl meu dorea să mă facă inginer, nu antrenor, iar din dinastia noastră cel mai cunoscut sorocenilor pasionați de sport a fost unchiul Vasile.
– Și dacă nu v-ați făcut inginer, cum ați devenit antrenor?
– După absolvirea Școlii medii nr.7 din Soroca și a Colegiului Tehnic-Agricol, am fost înrolat în armată, iar după demobilizare am fost admis la Facultatea de Educație Fizică și Sport de la Institutul pedagogic „Ion Creangă”, unde am și făcut primul pas în sportul mare. Altfel, prima mea „iubire” a fost nu baschetul, dar … boxul. Fiind student făceam parte din selecționata republicii, la categoria de greutate 67 kilograme și chiar am îndeplinit normativele de candidat în maeștri ai sportului la box. Cei drept, acest sport l-am practicat în afara institutului, fiindcă acolo nu se preda această disciplină sportivă. După absolvirea institutului m-am întors la Soroca…
– Unde „ați legat boxul de gard” și ați devenit antrenor de baschet…
– Boxul l-am abandonat din motive de sănătate – doctorul mi-a spus că loviturile primite ar putea să-mi afecteze vederea. Până a deveni antrenor de baschet, însă, am ocupat toate funcțiile posibile în sportul sorocean, de jos până sus, de la un simplu instructor de sport la Fabrica de confecții până la președintele Comitetului sportiv, timp de 6 ani. 8 ani am predat educația fizică la Școala pedagogică, unde echipa de fete antrenată de mine a devenit campioană a Moldovei printre instituțiile medii-speciale de învățământ. După ce la această școală s-a produs o reducere de cadre am venit la Școala sportivă din Soroca unde activez de 21 ani. În total lucrez în calitate de antrenor 51 de ani.
– De altfel, dacă ținem cont de înălțimea Dumneavoastră (188 cm), baschetul nu putea să vă fie străin.
– Așa este. La institut am jucat baschet, dar mereu ocupam locul II, după cei de la politehnică. Apropo, secția de baschet la Școala sportivă a fost înființată de directorul de atunci, Oleg Cebotari, anume pentru mine.
– Domnule Crudu, dacă v-ași întreba care este succesul suprem al echipelor antrenate de Dvs, care ar fi răspunsul?
– Vreau să spun că în baschet am obținut tot ce mi-am dorit. Am antrenat atât echipe de fete, cât și de băieți. Ba mai mult, am încercat să formez o echipă numai din rromi, dar nu mi-a reușit, fiindcă migrația și-a spus cuvântul. De altfel, un băiat din Dealul Țiganilor, Artur Preida, a fost în componența echipei care a câștigat medaliile de bronz în campionatul republican. Cel mai de răsunet succes este, cu siguranță, titlul de campioni, câștigat în Liga I, în anul 2019-2020. Bineînțeles, și faptul că am jucat în Supercupa Moldovei, în compania echipe de la Bălți, la fel este un succes incontestabil.
– Baschetul este un sport colectiv, dar cine din discipolii Dvs a atins cele mai înalte culmi?
– Răspunsul la această întrebare va consta din două părți: prima – cinci elevi de-ai mei au făcut sau fac parte din selecționatele Republicii Moldova la baschet. Este vorba de Artiom Grișcenco, Anastasia Dabija, Kiril Mațenco, Nikita Jidcov și Olivia Atamanenco. Pe de altă parte, toții discipolii mei au devenit Oameni buni și acest lucru mi se pare cel mai important. Consider că, un antrenor se poate considera împlinit numai atunci când, un elev de-al lui, de pe cealaltă parte a drumului îi zice „bună ziua”. Or, faptul că am primit 561 de mesaje de felicitare, cu ocazia jubileului, vorbește de la sine. Aceste felicitări, la fel ca și felicitările din partea președintelui raionului, vice-primarilor municipiului, Comitetului Național Olimpic, Federației moldovenești de baschet și a multor oameni pe care îi cunosc și pe care nu-i cunosc îmi dau puteri să merg mai departe și să cred că munca mea nu este în zadar.
– Știu că unul din marele Dvs regrete constă în aceia că, niciunul din cei doi fii nu v-a urmat cale. Poate cineva din discipoli a decis să devină antrenor?
– Îmi pare rău că nu am urmași, în acest sens, dar așa este viața astăzi – cu salariul de antrenor nu prea îți ajunge să faci față lucrurilor. Eu vin din altă lume, unde altele erau năzuințele și principiile.
– Și totuși, este o persoană care este mereu alături de Dvs – soția Parascovia…
– Necondiționat este alături de mine și pentru aceasta vreau să-i mulțumesc. La fel, nu pot să nu amintesc și despre regretatul Mircea Martâniuc , care a fost primul care a susținut baschetul și fotbalul la Soroca.
– Domnule Crudu, ce urmează mai departe?
– Nu văd de ce m-ași opri. Am două repere în sportul moldovenesc, pe care o să le urmez, cu siguranță. Este vorba de antrenorul de baschet de la Bălți, Vasile Scoric, care are peste 75 de ani și Mihail Kopâlov, antrenor de volei de la Chișinău, care a rotunjit 80 de ani.
– Mulțumesc interviu și succese mai departe.
Victor COBĂSNEANU
