Se cunosc din adolescenţă, când încă nu bănuiau că vor păşi prin viaţă împreună, împărtăşind bucurii, griji şi chiar şi pasiunea pentru portul popular. Serafima şi Simion Lungu au fost colegi de grupă la Şcoala de iluminare culturală „Elena Sârbu”, actualul Colegiu de Arte „Nicolae Botgros”. Relaţia de prietenie a crescut treptat în una mai specială, după care s-a transformat într-o frumoasă familie în care au crescut şi doi feciori. Uniţi iniţial şi de profesii apropiate (ea — regizoare şi el — coregraf), au descoperit mai târziu încă o pasiune comună — costumul popular, pe care au transformat-o ulterior într-o mică afacere de familie.
Primele piese ale costumului popular create de meşterii din Vădeni însă nu au fost pentru vânzare, ci au apărut din necesitate, îşi amintesc aceştia. Odată stabiliţi cu traiul în sat, tinerii specialişti s-au scufundat în lumea artei — Simion în calitate de director al casei de cultură, apoi a fondat teatrul de păpuşi „Ţăndărică” şi ansamblul folcloric „Ţărăncuţa”, în care activau tot împreună. Şi cum un ansamblu folcloric nu poate evolua fără vestimentaţie corespunzătoare, au început să reflecteze cum să-şi facă costume. „Am căutat nişte sponsori şi oameni cu suflet mare care ne-au ajutat să ne procurăm materia primă, dar costumele trebuiau create. Am încercat să le creăm singuri, aşa au apărut primele noastre lucrări”, îşi amintesc meşterii. Vestimentaţia naţională, autentică atrăgea atenţia colegilor din domeniu, astfel încât, încetul cu încetul, soţii Lungu au început a confecţiona costume şi pentru ei, iar cu timpul cererea a crescut. În prezent piesele vestimentare create de soroceni se află nu doar în multe colţuri ale ţării, dar şi peste hotare: Franţa, Canada, Rusia etc., iar la expoziţiile specializate ale meşterilor populari, acestea totdeauna sunt remarcate, fapt confirmat şi de zecile de diplome şi trofee.
„Fiecare dintre noi avea în suflet dragostea pentru frumos încă de acasă. Îmi amintesc şi acum cămaşa brodată a lui Simion cu care venea la studii şi cum noi ne miram când ne-a spus că a cusut-o singur, povesteşte doamna Serafima, ea fiind şi „inima” acestei afaceri. La început, când coseam doar pentru noi, nu cunoşteam toate detaliile costumului tradiţional şi le făceam nu chiar ca la carte, haotic, aş spune. Dacă îmi plăcea ornamentul, îl puneam pe pânză. Cu timpul am studiat împreună mai multă literatură, apoi ceream sfatul meşterilor consacraţi, al cunoscătorilor şi am învăţat să coasem după regulă, ţinând cont de elementele zonale, cromatică, ornament”, mai spune meşteriţa, pasionată şi pricepută şi la ţesut covoare, şi la croşetat.
Crearea costumelor tradiţionale moldoveneşti necesită mult timp şi lucru migălos, atenţie şi multă îndemânare, spun meşterii. Pentru a reuşi, în procesul de lucru fiecare dintre soţi îşi asumă anumite operaţiuni, dar cele mai multe le execută Serafima, ne atenţionează domnul Simion: „Ea croieşte, coase, ţese, eu o ajut la pregătit pentru urzeală, la pregătit firele pentru ţesutul catrinţelor. Mai şi brodez, mai mult la cămăşile bărbăteşti. Serafima se descurcă foarte bine, îmi dau seama că nu e uşor să combini serviciul cu treburile casnice, familia, gospodăria şi afacerea noastră, eu o susţin cât pot”, mai adaogă meşterul.
Simion Lungu: „Cea mai frumoasă expoziţie tematică din ţară se desfăşoară la Festivalul iei, de la care ne-am întors cu un trofeu în acest an”.
Mai multe odăi din casa meşterilor au rolul de atelier. Acolo sunt şi stativele, la care doamna Serafima ţese catrinţe şi brâie, masa de lucru şi alte ustensile necesare. ”Este şi un venit din care poţi să exişti, dar este şi o frumoasă ocupaţie pentru suflet, prin care promovăm tradiţia portului popular”, menţionează domnul Lungu.
Pe lângă mica lor afacere, soţii Lungu îşi onorează şi obligaţiile de serviciu (doamna Serafima este directoarea Şcolii de muzică şi regizoarea teatrului de păpuşi „Ţăndărică” din localitate, iar domnul Simion este directorul Căminului cultural din localitate), întreţin o gospodărie, lucrează şi un lot de pământ. „Toate le reuşeşti, dacă este înţelegere şi susţinere reciprocă”, menţionează dânşii. Doamna Serafima, care combină armonios rolul de soţie, mamă, lucrător cultural, artistă şi meşteriţă populară, apreciază mult susţinerea soţului. „Am noroc de Simion că mă susţine în toate. Tot ce reuşesc se datorează lui şi felului cum este, nu-i dintre cei care pleacă şi trântesc uşa. Când avem o problemă sau un scop, stăm împreună şi cugetăm, căutăm soluţii cum să ieşim din impas, să soluţionăm problema, umăr la umăr…”, menţionează meşteriţa. Domnul Simion concluzionează: „Toate merg paralel: ansamblul fără costum nu poate evolua, costumul fără artist nu are rost, aşa că mergem împreună prin viaţă, acasă, în formaţie şi peste tot…”.
Se pare că soţii Lungu au găsit formula ideală, or practică această ocupaţie de treisprezece ani, timp în care au confecţionat sute de piese ale portului popular moldovenesc. Multe dintre lucrările acestora sunt purtate cu mândrie de artiştii de valoare din ţară precum Ioana Căpraru, Mariana Filipovici, Silvia Zagoreanu ş.a.
Meşterii nu se plâng de lipsă de comenzi, dimpotrivă, tot mai multe cereri apar în ultima vreme, „de-ar fi putere”, se încurajează Serafima Lungu în acest sens. „Frumosul are loc în sufletul fiecăruia”, este convinsă meşteriţa, dar pentru că fiecare piesă conţine şi o parte din sufletul autorului, recunoaşte că uneori despărţirea de acestea este grea: „De fiecare dată când îmi fac un costum lucrez cu dragoste, dar când ies cu el la evenimente, deseori vestimentaţia mea atrage atenţia colegelor sau altor artiste şi vor să o cumpere. Uneori mă bucur când le vând costumul meu, alteori mă despart de el nostalgic. Dar mă bucur că interesul pentru portul popular creşte. Când vezi oamenii îmbrăcaţi în costum popular, te simţi parcă mai acasă”, opinează doamna Lungu.
Pentru a păstra această frumoasă tradiţie a neamului, meşterii Simion şi Serafima Lungu transmit cunoştinţele lor în ale costumului popular şi tinerei generaţii. Câţiva doritori din localitate, pasionaţi şi ei de costumul popular, fac primii paşi în confecţionarea portului tradiţional.
Acest articol este publicat în cadrul Programului ONU „Femeile în politică”, implementat de Entitatea Națiunilor Unite pentru Egalitatea de Gen și Abilitarea Femeilor (UN Women) și Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD), în parteneriat cu Fundația Est-Europeană și Centrul „Parteneriat pentru Dezvoltare”, finanțat de Guvernul Suediei. Opiniile exprimate în cadrul materialului aparțin autorilor și nu reflectă în mod necesar poziția Programului.
