68, 35, 1 – aceste date se regăsesc în pașaportul raionului Soroca la capitolul „așezări omenești” – 68 de localități care fac parte din 35 de primării, printre care și un municipiu. Și dacă cele mai mari și dezvoltate sunt mândria raionului pe care le mai vizitează, mai ales înainte de alegeri, demnitarii de la Chișinău sau de la raion – în cele, mai mici, nu calcă picior de politician. Din raionul Soroca fac parte vreo cinci sate incluse în topul celor mai pustii localități din Republica Moldova. Unul a ieșit din acest top cu 13 ani în urmă, deoarece a rămas pustiu în totalitate.
Livezi, satul în care se caută vecini
Situat la aproximativ 25 de kilometri de municipiul Soroca, Livezi este un cătun din comuna Cremenciug, care, alături de Valea, situată vis-a-vis, fac parte din sătucurile în care, oficial, numărul locuitorilor abia depășește 10 persoane. Mic, cu câteva case cochete, în sat sunt mai multe animale decât oameni. Și asta datorită stânei de la capătul localității.
Pe moșia satului Livezi a fost descoperită cea mai veche construcţie cu geamuri de sticlă din Republica MoMoldova. Arheologii cred că ar fi vorba de un centru creștin vechi de aproape două milenii.
Pe Dumitru Donos l-am întâlnit lângă livada din sat, împreună cu un grup de oameni care culegeau merele. Este născut aici și nu vrea să plece din acest cătun. Mai degrabă și-ar dori să vină și alții în sat. “În livezi sunt vreo cinci case locuite și vreo zece oameni cu tot cu ciobanii de la stână”, ne-a spus domnul Donos. „Probleme avem două – puțini oameni și drumurile rele. Eu aici m-am născut. Aici am pământ și locuiesc. Mulți bătrâni au decedat, copiii lor au plecat peste hotare și, iată așa, încetul cu încetul, se destramă satul. Dar acest lucru are și avantaje – pe timp de pandemie și carantină e bine. Știu că cei din municipiul Soroca caută case prin suburbie. Le propun să vină la noi, sunt de vânzare trei case. Eu tare aș vrea să am măcar un vecin. Dar nu din ăștia care vin doar vara la odihnă la vilă, dar care să trăiască mereu. Se simte lipsa oamenilor. Când ai o greutate, i-o spui cuiva și îți este mai ușor, dar așa…”, dă a lehamete din mână omul.
Anatolie Pînzaru, primarul comunei Cremenciug:
Eu cred că satul Livezi, dar nici Valea nu vor dispărea, fiindcă sunt așezate într-un loc foarte potrivit pentru trai. Populația, de prin 1995, nici nu s-a mărit și nici nu a scăzut. În ambele trăiesc până la 14 locuitori. Zona este foarte pitorească, ca într-un rai.
Parcurgem satul în vreo cinci minute. Nici țipenie de om. Undeva, departe, un cârd de oi și capre urcă dealul. O fântână uitată este acaparată de vegetație. Ceva mai în spate, o casă gârbovită de greutate stă să se dărâme. Iar la margine – o stână cu un tricolor zdrențuit la poartă.
Vanțina Mică — mică de tot
În altă zonă a raionului, la vreo 13 kilometri de oraș, un alt sat pe cale de dispariție. După starea drumului care duce spre el chiar că-ți vine să crezi că nu va mai apărea nimic la capătul acestuia. Noroc de GPS, care ne zice că suntem pe calea cea dreaptă. Ajungem la o fântână. În față, o gospodărie obișnuită, despre care am aflat că ar fi unica locuită aici. Dorina Rusu, femeia care ne-a ieșit în cale, ne recomandă ca înapoi să o luăm direct pe imaș până la șoseaua pietruită, că-i mai bun drumul.
“În sat trăim doar noi și mai sus un om a cumpărat o gospodărie în care ține animale. Acolo stă cel care îngrijește de ele. În casă, noi suntem patru persoane adulte, mătușa mea, sora, eu și soțul. Aici m-am născut, de aici îmi sunt părinții. Cei bătrâni din satul nostru au murit, iar cei tineri nu vin, căci nu au nicio perspectivă. Așa că noi ieșim din situație cum putem. Avem lumină, televizor și telefon. Nu e chiar sălbăticie. Doar că atunci când trebuie să cumpărăm pâine sau alte produse mergem până la Vanțina sau la Soroca. Noi avem casă și la Vanțina, dar acum mai stăm un pic pe aici, mai ales că avem și niște animale. Apoi vom mai vedea. În Vanțina Mică trăim bine, ca în toate satele, că ce dacă ar fi mai mulți, ar fi mai bine? Noi așa ne-am obișnuit. Doar că au secat fântânile și asta e mare problemă. Apă aducem cu bacurile și canistrele de la casa noastră din Vanțina, de la robinet, fiindcă suntem conectați la rețeaua centralizată. Și dacă acum mai merge cum mai merge, ce vom face la iarnă? Atunci apa va îngheța dacă nu o vom ține în casă și cum să adăpăm animalele și păsările? În sat mai este și biserică, dar aici nu s-a slujit de anul trecut de la prohode, anul acesta nu au permis fiindcă-i pandemie, așa că preotul vine aici doar la înmormântări”, spune femeia în timp ce ne arată drumul spre bisericuța satului.
În timp ce mergem prin Hrușca cea de altă dată, cum îi spuneau localnicii acestui sat, un foșnet ne atrage atenția. Trei căprioare sălbatice o rup de fugă și nu se opresc decât la o distanță sigură de noi. Ceva mai sus sunt cimitirul și biserica satului. Cu ferestre sparte și acoperișul ruginit, sfântul lăcaș se înalță deasupra celor câteva cruci de aici.
Gheorghe Buzurniuc, primarul comunei Pârlița:
Vanțina Mică a fost fondată în 1912 și de la început erau 45 de gospodării, iar acum au rămas vreo trei și câteva persoane. Pe viitor mă tem că satul va dispărea. În sat este o bătrână care nu vede și când ea nu va mai fi, vor pleca și acei tineri care locuiesc cu ea, mai ales că ei au casă în Vanțina. Pur și simplu eu mă tem că și Vanțina se va mântui încetișor, acolo tot mai mulți mor, iar de născut nu. Alte soluții nu avem, deși pentru o atracție turistică Vanțina Mică este foarte bună.
În Planul Strategic de dezvoltare social-economică a localităților primăriei comunei Pârlița pentru anii 2020-2030, din care face parte și Vanțina Mică, la capitolul perspective de dezvoltare este scris negru pe alb că așezarea este pe cale de dispariție. Totodată, pentru anii 2025-2026 este preconizată reconstrucția bisericii din Vanțina Mică, monument local de arhitectură, iar în 2027-2030 crearea unei pensiuni turistice în această localitate.
Dărcăuții Noi, satul care nu mai este
În Odaia Savei, după cum este cunoscut în zonă satul Dărcăuții Noi, am fost pentru prima dată acum 13 ani. Atunci localitatea, situată la vreo 30 de kilometri de Soroca, avea un singur locuitor, pe Pavel Cebotari, un bărbat de 48 de ani.
Deja pe atunci satul Dărcăuţii Noi arată ca după război – case distruse, geamuri împăienjenite, buruieni peste tot şi pustietate. Doar troiţa îngrijită de la intrarea în sat divulga prezenţa omului prin aceste locuri. Nenea Pavel se obișnuise cu gândul că era “stăpânul satului”, ba și cu faptul că nu avea hramari de hramul satului. La despărțire, parcă presimțind ceva ne-a spus: “Fără mine satul e pustiu, doar mort voi pleca de aici”, fiind supărat pe faptul că nu are cimitir în Odaia Savei, “voi putrezi de nevoie în satul vecin”. La câteva zile bărbatul a vopsit troița de la intrarea în sătuc, după care a decedat. A fost înmormântat la Dărcăuţi, iar satul a rămas de atunci pustiu.
Cătunul uitat a fost invadat repede de vegetație, care, în lipsa omului, și-a luat ce este al ei. Urmele caselor din care au rămas doar fundamentul și unele fragmente de pereți abia de se zăresc printre arbori și arbuști. Troița de la intrare, un beci deschis și o fântână mai amintesc de cătunul de cândva.
În satul vecin, Dărcăuți, am stat de vorbă cu Valentina Rusu și Ana Garmaliuc, mahalagițe din Dărcăuții Noi, care și aici trăiesc în apropiere una de alta. Au plecat din Odaia Savei printre ultimele, pentru a nu rămâne singure. “Era tare bine, aveam și vaci, dar amu, își amintește mătușa Valentina. Lăsam vaca pe râpă, acolo păștea, mă duceam dimineața și seara doar să o mulg. Nici nu o aduceam acasă. Demult nu am mai fost prin sat, amu mai mulți ani am fost să văd ce mai este pe acolo. Din gospodăria mea a rămas doar beciul, casa am râschit-o și am adus totul aici. Asta a fost vreo douăzeci de ani în urmă. Am plecat fiindcă deja majoritatea nu mai erau, mă temeam să trăiesc într-un sat fără oameni, să nu vină cineva să mă ucidă. Noi am rămas în viață aici la Dărcăuți trei femei din Odaia Savei, bărbații au murit cu toții”.
Interlocutoarea ei spune că a vândut casa din Dărcăuții Noi lui Pavel Cebotari, ultimul locuitor de acolo, și s-a mutat cu soțul la Dărcăuți, sat aflat la vreo 3 kilometri depărtare. “Eu am venit înaintea ei, oleacă, nu cu mult înainte de anul 2000, îmi zice femeia.
Nu am venit singură, omul meu tot era viu atunci. La Odaia Savei am născut copiii, acolo am trăit tinerețea, puteam lucra, țineam vite, mi-a plăcut mult acolo. Era bine în Odaia Savei, dacă eram sănătoși, puteam târâi cu sacul, că era de unde. După ce a murit Pavel au stricat casa, era un sarai bun și un beci acolo, dar acum nu mai este nimic. Nu-mi pare rău că am plecat de acolo, fiindcă eram doar noi și câinii. Aici este mai bine, că am multe neamuri. Să fi rămas pe dealul cela ce făceam acum?”, se întreabă femeia.
Oleg Rozimovschi, primarul comunei Dărcăuți:
Dărcăuții Noi a rămas ca sat doar pe hartă din neglijența și nepăsarea autorităților Republicii Moldova. Odaia Savei s-a transformat la fel ca alte sătucuri din preajmă, cum era cândva la Halici, Bolata sau Corobceni, locuite odinioară de oameni, sate din care a rămas doar denumirea. Tot așa a rămas și satul Dărcăuții Noi, căruia oamenii îi spun Odaia Savei. Satul trebuie pur și simplu scos de pe hartă, acolo nu mai locuiește nimeni demult, sunt demolate toate casele. Au rămas doar vreo două fântâni. Totuși, ne gândim să facem acolo un camping pentru turiști și odihnă. Că alte locuri turistice pe la noi nu prea sunt, cu excepția pietrelor celea de la Visoca din era mezozoică, despre care nu știe nimeni. Ar fi pe viitor o atracție turistică acest sat fără locuitori. Dar altă soartă nu cred că poate avea și ca oamenii să revină acolo nu au unde, nu este nici o căsuță, nici un sărăieș. Totul a fost distrus la nivel de infrastructură, localnicii au demolat totul și, mutându-se în Dărcăuți, au luat materialele de construcție. În anii cei mai frumoși ai satului la grădinița din Odaia Savei umblau 26 de copii, puteți compara cu cei 14 care frecventează acum grădinița din Mălcăuți. Era un sat cu perspectivă, dar din cauza prostiei sovietice nu s-a investit în infrastructură și, încetul cu încetul, oamenii au început a migra în Dărcăuți.
“Nu vrem să le lăsăm de izbeliște…”
Autoritățile raionale spun că știu despre problema aceasta și că fiecare sat, oricât de mic ar fi, este în vizorul lor. Dar că nu este o problemă locală, ci una care nu se oprește nici între hotarele Republicii Moldova.
“Toate aceste sate mici sunt în vizorul nostru, dar este clar că nu putem sta împotriva lucrurilor care se întâmplă peste tot și merg în natura lor, cum ar fi demografia, declară Svetlana Păunescu, vicepreședintă a raionului Soroca pe domeniul social. Ceea ce ne propunem noi este ca la Livezi și Valea să facem drumul pietruit până în sate, noi intervenim pe infrastructură după posibilități. Avem planificate drumuri de reparat, unele obiective culturale, pe care le vom include în strategia de dezvoltare social-economică a raionului Soroca la care noi mai lucrăm. Dar nu ne putem împotrivi fluxului și mișcării de degradare demografică de la noi. Nu suntem adepții selecției naturale ca să lăsăm aceste comunități în voia sorții și nici să investim artificial în ele nu putem, mergem undeva pe la mijloc. Nu ne putem împotrivi la ceea ce se întâmplă, dar după posibilitățile și bugetul pe care-l avem încercăm să nu le lăsăm. Nu vrem să rămână de izbeliște, să reziste sau nu selecției naturale, căci ne dăm seama că fiecare localitate are o istorie, păstrează memoria noastră și nu le putem lăsa la voia întâmplării, dar nici prea mult să ne implicăm tot nu putem. Ne axăm totuși pe localitățile care cât de cât au perspectivă. Ar trebui să menținem măcar populația care este în sătucurile mici, să atragem mai multă lume fără a dezvolta infrastructura clar că nu va fi posibil. Noi în satele celelalte, care sunt mai dezvoltate și au infrastructură, avem deficit la capitolul cadre didactice, cadre medicale, dar cu atât mai mult într-un sătuc în care de vreo patruzeci de ani nu a avut noroc să se investească în el și oamenii au tot plecat și au plecat. Aceste localități însă pot fi zone pentru o vacanță de vis în mijlocul naturii, mai ales pentru unii oameni care trăiesc în orașe”.
Și dacă prima etapă în dispariția localităților reprezintă un sat cu puțină populație, apoi fără oameni, după ea urmează neapărat și oamenii fără sat. Iar cei plecați departe sau mai aproape, când revin la baștină, pot găsi așa cum este și la Dărcăuții Noi, o pădurice în locul în care acum o jumătate de veac viețuiau zeci de oameni. Astfel, din aceste sate nu rămâne decât o istorie ce se uită și un punct temporar pe hartă.
