Săptămâna marilor șanse, atacată de mârâitul cârcotaș al marilor ratați

TABLETA DE JOI

În ziua când aceste rânduri vor vedea lumina tiparului, 14 decembrie, la Bruxelles va începe să lucreze Consiliul European, reuniunea șefilor de state-membre ale Uniunii Europene – instituția care definește direcția de politică generală și prioritățile Uniunii Europene. Interesul nostru pentru această ședință – istorică pentru noi – este dacă ea ne va da confirmarea că aderarea Republicii Moldova și Ucrainei este în politica generală a Uniunii o prioritate și la moment, așa cum a fost declarată și promovată această idee de mai bine de un an și jumătate.

Consiliul European urmează să încununeze deci eforturile de până acum ale instituțiilor Uniunii Europene și țărilor candidate și să dea undă verde deschiderii negocierilor de aderare. În ceea ce ne privește, autoritățile de la Chișinău au raportat îndeplinirea a aproape 95% din volumul sarcinilor fixate în precondițiile puse în fața lor de instituțiile europene, iar în lunile și săptămânile care au precedat evenimentul au susținut o campanie intensă de întâlniri și discuții bilaterale cu șefii de state și conducătorii de guverne cu scopul de a-i convinge de meritele pe care le deține Republica Moldova. De la Lisabona și până la Atena, de la Vilnius și până la Roma, Maia Sandu, Igor Grosu, Dorin Recean, Nicu Popescu au bătut drumurile Europei ca să nu lase niciuna în afara atenției lor. De fapt, așa lucrează Europa când este vorba de primirea în rândurile ei a unor noi membri – fiecare țară trebuie să aibă o informare din prima sursă asupra capacităților candidaților de a accede într-o etapă mai avansată a procesului de integrare în comunitate, dar și posibilitatea de a prezenta în discuții de format unul-la unu cu reprezentanții țării candidate observațiile, propunerile și… pretențiile de felurit ordin – de la cele politice la cele teritoriale –, dacă ele există. Este cunoscut precedentul Macedoniei de Nord. Aceasta a întârziat de ani buni intrarea în NATO și a complicat aderarea la UE din cauza litigiului avut cu țara vecină Grecia, care i-a cerut o delimitare lingvistică de propria-i regiune cu aceeași denumire – Macedonia. Unele țări din Balcanii de Vest au și astăzi probleme de aderare datorate unor relații neclarificate între ele, rezultate din turbulenta destrămare a Iugoslaviei de la sfârșitul anilor ”90. Și aderarea României, în 2004, la NATO și în 2007, la UE s-a putut face nu înainte ca ea să aibă încheiat un „tratat de bună vecinătate și cooperare” cu Ucraina (1997). Uniunea Europeană a fost gândită drept un modul de dialog și cooperare care să pună capăt beligeranței între statele vest-europene de unde în prima jumătate a secolului XX au pornit două războaie mondiale și este un conglomerat de state angajat să promoveze pacea, valorile și bunăstarea popoarelor, să ofere cetățenilor săi un spațiu de libertate, securitate și justiție. Asta înseamnă că țările pretendente au șanse mult mai mari să fie integrate dacă au prinse de ele cât mai puține scame litigioase, interne și externe.

Aproape cincizeci de ani lipsa oricăror probleme belicoase a fost prima condiție pentru candidații la aderare, dar, în 2004, o excepție, pe cât de neașteptată, pe atât de curajoasă, a fost făcută în privința Ciprului: republica insulară a fost integrată în UE fiind și divizată teritorial, și având și trupe militare străine pe teritoriul ei. Nu putem ști dacă acțiunea a țintit planurile Kremlinului, resuscitate de Elțin anii 1990 și continuate de Putin în cei 2000, de reașezare a dominației lui în teritoriile altă dată controlate de URSS. Mai degrabă că nu, dar ceea ce a urmat au arătat-o ca pe o măsură cu viziune strategică de contracarare a lor. Rusia a văzut în extinderea Uniunii Europene din 1997, 2004 și 2007 un pericol pentru ceea ce avea de gând să o facă Putin – o putere mondială cu mandat și prerogative recunoscute de Occident pe modelul Yalta-1945. Expunerea teoretică a acestei, dorite de Moscova, noi ordini europene, Putin a făcut-o în termeni duri în martie 2007, la Conferința pentru Securitate de la Munchen și a reiterat-o în termeni ultimativi la Summitul NATO din aprilie 2008 de la București, cerând respingerea cererilor de aderare ale Ucrainei și Georgiei. Deja în august 2008, Kremlinul a procedat la prima demonstrație practică a noului său limbaj de comunicare cu Occidentul: a provocat război în Caucaz și a invadat Georgia. Era limbajul fricii în fața forței brute al erei staliniste, cu accent pe armele energetică și nucleară din dotarea forței brute putiniste. Demonstrația a fost cu efect, pentru că frica a pus într-adevăr stăpânire pe liderii de atunci ai Occidentului, inclusiv pe cei ai Uniunii Europene. Aceștia și-au schimbat pe dată atât discursul pe tema extinderii, cât și politicile de tratare a noilor solicitanți, în special a celor din estul Europei, aflați în zona pretinsă de Rusia a interesului ei vital. Pentru potolirea râvnei lor de integrare în Uniunea Europeană, a fost gândit și instituit la 7 mai 2009, Parteneriatul Estic, un for instituționalizat cuprinzând Armenia, Azerbaidjan, Belarus, Georgia, Moldova și Ucraina pentru a discuta acorduri privind  regimul vizelor, acorduri de liber schimb și acorduri de parteneriat strategic, evitând în același timp subiectul sensibil al aderării. Aflate puțin mai departe de zona rusă de interes, țările pretendente din Balcanii de Vest nu numai că aveau dreptul să atingă subiectul sensibil al aderării, ci din contră, erau chiar încurajate să-l abordeze deschis, putând solicita cu mult curaj inclusiv termene de aderare.

Răsturnarea la Chișinău a regimului comunist pro-rus al lui Voronin în aprilie-iulie 2009 și înlocuirea lui cu o Alianță de guvernare declarat pro-europeană a determinat România să ridice în mai multe rânduri în fața instituțiilor europene problema includerii Republicii Moldova în pachetul de state ale Balcanilor de Vest, considerate cu potențial de aderare real, spre deosebire de cel virtual al statelor din Parteneriatul Estic. România s-a angajat să fie avocatul Republicii Moldova în problema aderării și efortul ei a vibrat la început cu deschiderea spre reforme, declarată solemn și cu emfază de către guvernarea pro-europeană de la Chișinău, căreia, pentru a fi încurajată să treacă și la fapte, i s-a cântat la ureche dulcele apelativ al poveștii de succes a Parteneriatului Estic. A fost mult prea grăbită lauda, pentru că în scurt timp, duplicitara guvernare pro-europeană de la Chișinău a devenit una cu cea deschis pro-rusă a lui Ianukovici de la Kiev, iar actele de corupție și reglările de conturi pe motive de împărțire a sferelor de delapidare a statului, au făcut praf din pro-europenitatea Republicii Moldova și povestea ei de succes.

Timp de un deceniu, între 2010 și 2020, țările din Parteneriatul Estic au trecut prin inimaginabile schimbări de esență geopolitică externă și de decoruri politice interne – toate influențate negativ de Moscova în opunere cu angajamentele lor pro-europene asumate în cadrul Parteneriatului Estic. Astfel, Belarusul a devenit sub Lukașenko o dictatură feroce, strâns lipită de Moscova; Armenia s-a depărtat și ea de sfera de influență a UE și a mizat pe alianța cu regimul de la Kremlin în speranța că-și va păstra Karabahul; Georgia, după o transformare fulminantă sub regimul Saakașvili, l-a repudiat pe acesta și a revenit în sfera de influență a Moscovei; Ucraina s-a debarasat de regimul pro-rus al lui Ianukovici în 2014 pentru că acesta refuzase să semneze, în noiembrie 2013, la Summitul de la Vilnius, acordul de asociere cu UE, dar tot atunci Moscova i-a smuls cu forța brută Crimeea și a stârnit război separatist cu foc continuu în regiunile ei din est. Către sfârșitul acelui deceniu, Ucraina, Georgia și Republica Moldova, care pe rând și în perioade diferite au purtat titlul de campioane și cununa poveștii de succes ale Parteneriatului Estic, au prezentat aceeași problemă gravă – parte a teritoriilor lor se afla sub ocupație militară rusească și transformate în enclave gata să explodeze în orice moment. Era metoda Moscovei de a vicia eligibilitatea acestor state la statutul de candidate la integrarea europeană și cu ajutorul coloanelor a cincea din interiorul lor, Moscova intenționa să le aducă pe toate la condiția Belarusului.

În Republica Moldova, această coloană a trădătorilor a reînviat și s-a consolidat pe spuza falsei pro-europenități a nerușinatelor guvernări cleptocrate ale lui Filat-Leancă și Plahotniuc-Filip. Produsul acestora, Dodon, a ajuns președinte de țară și formator de majoritate parlamentară și de guverne către sfârșitul perioadei. De la tribuna Națiunilor Unite, nesăbuitul Dodon chema statele lumii să adopte o rezoluție care să garanteze statutul de neutralitate al Republicii Moldova, aceeași cu legitimarea la scară mondială a ocupației rusești a teritoriului țării sale. Ar fi fost considerată o prostie fără egal dacă în spatele cazului rămâneau nevăzute ițele prin care Moscova punea în mișcare marioneta sa. Era de fapt o diversiune, iar Dodon nu era decât un mercenar plătit să lupte pe această porțiune de front al războiului hibrid al Rusiei ca să rupă Republica Moldova de visele ei legate de integrarea cu România și Uniunea Europeană. Același proces, cu război hibrid și marionete în rol de actori politici, se întâmpla în Georgia și Ucraina. În ochii Uniunii Europene, statele Parteneriatului Estic – platforma inventată de ea pentru a face pe placul Rusiei – erau supuse de aceeași Rusie unui mârșav proces de transformare a lor în dictaturi supuse intereselor ei; antidemocratice și antieuropene în esență. De urât ce era poporului, Dodon și camarila lui au fost alungați de la putere în anii 2020-2021. Anevoios, Republica Moldova a revenit la drumul spre Europa. Georgia a rămas pentru un timp în custodia politică a Kremlinului. Ucraina, vrând să oprească cumva procesul provocat de Rusia de dezintegrare a statului său, a prins a cere cu mai multă insistență integrarea în structurile de apărare și de securitate ale NATO și la Uniunea Europeană și a fost supusă unei invazii militare masive la 24 februarie 2022.

Atacul a țintit nu atât Ucraina, cât Uniunea Europeană și întreg Occidentul: valorile și principiile acestora pun în pericol, prin puterea lor de comparație, existența regimurilor tiranice și dictatoriale de factura celor ale lui Putin și Lukașenko. Numai că miza pe frică a dat greș de data aceasta. Uniunea Europeană a fost trezită la realitate. Iar realitatea este că statele lăsate în zona gri, pe rol de spațiu de amortizare a intereselor geopolitice între est și vest, nu pot rămâne așa în proximitatea Rusiei. Aceasta le va dărâma și le va absorbi vampiric, transformându-le în vârfuri de lance ale Rusiei în războiul ei contra Occidentului. Tot mai mulți lideri europeni și conducători de state de pe continent, și nu numai, au ajuns la înțelegerea că opțiunea europeană, în termeni fixați și respectați, a acestor state, trebuie adusă în corespundere cu dreptul suveran al popoarelor lor și cu statutul pe partea de extindere a Uniunii Europene. Ce e de făcut însă cu porțiunile de teritorii ocupate abuziv de Rusia, viciate de ea? Soluția poate veni dinspre precedentul cipriot, de viziune strategică, precum spuneam, al integrării mai întâi a părții neafectate de ocupația străină, cu perspectiva demilitarizării și dezafectării treptate a regiunilor ocupate sub egida organizațiilor internaționale și cu sprijinul efectiv al Uniunii Europene. Republica Moldova, în persoana președintei Maia Sandu, și Ucraina, în persoana președintelui Zelenski, s-au declarat pregătite de un asemenea deznodământ. Comisia Europeană, în baza deciziilor mai multor instituții ale ei, a aprobat și ea varianta și a recomandat începerea negocierilor de aderare.

Ultimul cuvânt este așteptat să îl pronunțe în acest sens Consiliul European în ședința lui din 14 și 15 decembrie. În spațiul public au apărut deja semnale referitoare la un proiect de hotărâre cu decizia pozitivă a Consiliului. Problema existentă, vehiculată intens, rezidă în poziția recalcitrantă a Ungariei vizavi de aderarea Ucrainei, care, la părerea președintelui maghiar Victor Orban, ar fi nepregătită din cauza războiului care are loc pe teritoriul ei. Orban este bănuit că face jocurile Moscovei, călcând pe interesele propriilor stat și popor și miza pe o cauză atât de putredă și perfidă ar putea să-l determine să renunțe într-un final și să se alăture vocii unanime a omologilor săi europeni. Republica Moldova nu este vizată extern nici de Orban și nici de orișicare alt lider, în schimb, șansele ei sunt puse cu vehemență la zid de mulțime de răufăcători interni. Nu este vorba de Dodon, ori de Chicu, ori de alți servanți ai intereselor rusești în bătătura națională pe care îi avem cu mult prea întrecută măsură. Figură aparte a făcut pe subiect Filat, politicianul ratat, care, cu o săptămână înainte de ședința CE, a prezis, mârâind cârcotaș și răutăcios, eșecul Republicii Moldova. Cine l-o fi informat de eșec, Orban ori însuși Putin? Și nu numai că a prezis, dar a și arătat cui să i se pună în cârcă, cum a zis el, parcursul eșuat al integrării europene. Ne întrebăm: cât tupeu și lipsă de bun simț trebuie să aibă un ins care a fost lider de partid și prim-ministru într-o guvernare pro-europeană ratată criminal din cauza propriei nesăbuințe, compromisă în fața Europei și terfelită în cel mai murdar mod posibil în fața propriului popor? Ceea ce se cere să spunem în acest moment istoric, este că în pofida răutăcioaselor cârcoteli ale acestor resturi politicianiste, Republica Moldova își va juca cu mult succes șansa, azi ori mâine, că acest tip de oameni duplicitari, vicleni, lacomi și corupți sunt pe cale sigură de dispariție din spațiul nostru politic exact din considerentul integrării noastre efective în contextul moral și politic european.

Valeriu Saharneanu, 12 decembrie 2023