Ultimele evenimente de la Chișinău m-au surprins (ironia sorții!) în capitala (ne)încoronată a mafiei internaționale, la Palermo, în Sicilia. Nu vreau să fiu sarcastic și să zic că ceea ce se întâmplă acum în RM este o surpriză pentru mine și pentru mulți ca mine, dar mă copleșesc și mă pun realmente pe gânduri metodele de „tragere a plapomei” de ambele părți și lipsa cu desăvârșire a luminiței din capătul tunelului. Or, buboiul cocea și trebuia, mai degrabă sau mai târziu, să se spargă, numai că niciodată nu m-am gândit că, Doamne ferește, consecințele acestui proces vor fi atât de grave și imprevizibile. Mă așteptam la orice fel de alianță, fie și cea mai năstrușnică, dar nu m-am gândit nici o clipă că situația ar putea degenera în așa hal, încât să fim la o scânteie de declanșarea unor acțiuni pe care, cu siguranță, le vom regreta ulterior. Mă așteptam, și nu ascund acest fapt, că după vizita la Chișinău a celor trei arbitri internaționali, cum i-am numit în Tableta de vinerea trecută, lucrurile se vor limpezi și că vom reintra și noi în albia normală, dar… Alianța a fost creată, iar normalitatea este mai departe ca oricând. De altfel, găsindu-mă departe de teatrul acțiunilor și fiind la curent cu evenimentele de la Chișinău doar datorită comentariilor de pe rețelele de socializare și comunicatelor emise de „părțile beligerante”, eu nu pot să-mi asum responsabilitatea de a veni cu comentarii și analize pertinente, de aceea mă voi limita la punerea unui șir de întrebări, la care chiar doresc să aflu un răspuns.
În primul rând, sunt curios să aflu de ce n-a fost creată alianța dintre PSRM și PDM, care plutea în aer și care chiar nu era lipsită de logică (dacă ținem cont de apropourile făcute de Igor Dodon în ajun)? Ce s-a întâmplat pe ultima sută de metri la negocierile dintre democrați și socialiști și de ce ultimii au întors spatele partenerilor strategici (dacă ținem cont de lozinca care unește aceste două formațiuni — „Pentru Moldova” și s-au unit cu ACUM-iștii pe care i-ar îneca într-o linguriță de ceai)? Cât este de adevărat faptul că Vlad Plahotniuc a repetat fapta eroică a lui Vladimir Voronin și s-a opus vehement procesului de federalizare a RM? Cum puteau democrații să spere la o alianță cu fracțiunile PPDA și PAS, dacă mass-media afiliată lor critica eventualii parteneri de dimineață până seara și, invers, îi ridica în slăvi sau erau neutri în relațiile cu socialiștii și partidul lui Șhor? De ce Maia Sandu a uitat subit mârlăniile lui Markel, omul lui Dodon, care a făcut-o cu ou și cu oțet în campania prezidențială din toamna anului 2016, aplicându-i lovituri sub centură? Cum rămâne cu cei 30.000 de sirieni și cu miile de transnstreni, care și-au adus aportul la Victoria hidoasă a lui Dodon la prezidențiale? Prin ce se explică faptul că așa simplu, hodoronc-tronc, socialiștii au cedat mai multe funcții-cheie din guvern, pentru care odinioară erau gata să-și facă harachiri? Cine i-a convins pe oamenii lui Dodon că ministerele de interne și de externe nu mai sunt o prioritate? Cum se simt în aceeași barcă unioniștii Lilian Carp, Maria Ciobanu, Iurie Reniță, Octavian Țâcu cu „internaționaliștii” Bogdan Țârdea, Ivan Ceban, Grigore Novac, Vladimir Țurcan și K? Sau, poate, unioniștii au uitat și au iertat fața înăcrită și schimonosită de ură a lui Vlad Bătrâncea, când rupea harta României Mari? Cum se explică faptul că tocmai Traian Băsescu cheamă la colaborare cu acel care l-a privat de cetățenia moldovenească? De ce tace Voronin, care altă dată era vocal și activ peste măsură? Ce putere (reală, dar nu morală, or moralitatea și politica sunt lucruri diferite) au decizia Curții Constituționale cu privire alegerea Guvernului Sandu și recunoașterea acestui cabinet de mai multe state ale lumii? Au, nu cumva socialiștii au fost pentru votul mixt? La urma urmei, din care motive și pentru care merite Dodon este transformat aproape în martir, care trebuie ocrotit și apărat de tot felul de căpcăuni? Răspunsurile la aceste întrebări nu sunt deloc retorice, dar necesare pentru a ști pe ce lume trăim și în ce și în cine să mai credem… Și, vă rog, să nu-mi spuneți că nu există alte căi de ieșire din situație și că pentru scopul suprem nu este de rușine să faci alianță măcar și cu Scaraoțchi. Prea simplu mi se pare acest răspuns, dacă ținem cont de gravitatea situației, dar și de faptul că niciodată o alianță dintre două forțe politice atât de diferite „ca formă și ca conținut” nu a fost de succes.
Și încă despre două lucruri vreau să vă mai spun. Unu — faptul că la începutul acestui material am amintit despre mafie nu trebuie considerat ca o aluzie în adresa cuiva, fiindcă aș putea să-i supăr pe italieni. Și doi — astăzi, 14 iunie, este o zi importantă pentru aleșii în funcția de primar — mandatele lor au expirat și, dacă e să ne raportăm la legile militărești (despre așa-zișii „dembeli”, despre care știu toți acei care au făcut armata la „sovietici”), mai-marii satelor și orașelor noastre se pot considera liberi de jure, dar… nu și de facto. Și dacă ținem cont de înțelepciunea populară care zice că nimic nu este mai veșnic decât temporarul, putem conchide că primarii nu au motive să predea fotoliul și ștampila.
