Probabil știți că penicilina a fost descoperită abia în 1928. Cum se tratau însă oamenii înainte de această descoperire? Se pare că se foloseau cele mai neobișnuite metode. Să aruncăm o privire mai atentă asupra unora dintre ele.
În 1928, omul de știință britanic Alexander Fleming realiza un experiment obișnuit, studiind capacitatea corpului uman de a rezista infecțiilor bacteriene. A descoperit că unele colonii de stafilococi din culturile din laboratorul său erau infectate cu un tip de mucegai, Penicillium Notatum. Fleming a observat că în jurul petelor de mucegai nu existau bacterii. Aceasta l-a dus la concluzia că mucegaiul produce o substanță ce ucide bacteriile, pe care a numit-o „penicilină”. Datorită acestei descoperiri, milioane de oameni se vindecă și astăzi de infecții bacteriene severe. Dar cum erau tratați oamenii înainte?
Mierea
„Te doare gâtul? Bea un ceai cu miere!” — acesta este sfatul pe care îl dau adesea adepții medicinei naturiste. Deși astăzi medicina bazată pe dovezi tratează bolile mai eficient, în trecut mierea era considerată un remediu popular. Vechii egipteni descriau proprietățile curative ale mierii în tratatele lor medicale și o foloseau în peste 900 de rețete pentru diverse afecțiuni. Când soldații egipteni erau răniți în luptă, medicii aplicau miere pe răni pentru a accelera vindecarea și a preveni infecțiile. Cercetările moderne au arătat că mierea poate avea proprietăți dezinfectante, extrăgând fluidele esențiale pentru bacteriile patogene și inhibând astfel dezvoltarea acestora.
Sângerarea
Când mierea nu era suficientă, egiptenii recurgeau la sângerare pentru a trata pacienții cu boli grave. Această practică era bazată pe teoria conform căreia corpul uman conține patru fluide: sânge, flegmă, bilă neagră și bilă galbenă. Se credea că pentru a menține sănătatea este necesar un echilibru între aceste fluide, iar infecțiile nu erau cauzate de microbi, care atunci erau necunoscuți, ci de excesul de sânge.
Larvele de muște
În timpul războaielor napoleoniene, chirurgii au observat că rănile soldaților în care intrau larve de muște verzi se vindecau mai bine. Ulterior, medicii au început să aplice intenționat larvele acestei muște în rănile pacienților. Cu toate acestea, odată cu descoperirea antibioticelor, această practică a fost abandonată.
Mercurul
Din vremuri străvechi, oamenii au fost fascinați de mercur datorită culorii sale argintii strălucitoare. În scopuri medicale, mercurul era utilizat încă din vechiul China, unde se credea că sulful roșu de mercur prelungește viața și dă energie. Medicii arabi din Evul Mediu foloseau mercurul în unguente pentru tratarea afecțiunilor cutanate. Mai mult, în timpul epidemiilor de sifilis din Europa secolului al XV-lea, mercurul era utilizat pentru a ucide bacteriile spirochete care cauzau boala. Totuși, metodele de tratament, precum ingestia sau aplicarea externă, au făcut mai mult rău decât bine, deoarece mercurul este o otravă puternică, afectând rinichii și sistemul nervos, putând duce chiar la deces.
Argintul
Timp de mii de ani, argintul a fost considerat un agent de curățare eficient și un medicament. În secolul al XVI-lea, medicul elvețian Paracelsus a început să îl aplice atât extern, cât și intern. Alți medici i-au urmat exemplul. În anii 1880, obstetricianul german Karl Sigmund Franz Crede a început să trateze nou-născuții cu picături oculare ce conțineau soluție de argint, prevenind astfel oftalmia gonococică. Studiile moderne arată că ionii de argint au un efect bactericid, deteriorând membranele microbilor și interacționând cu ADN-ul acestora. Cu toate acestea, consumul excesiv de argint poate provoca tulburări digestive, convulsii și chiar moarte.
Scoarța de chinina
Utilizarea plantelor medicinale are o istorie de mii de ani. Una dintre aceste plante era scoarța de chinina, originară din America de Sud. Încă din secolul al XVII-lea, misionarii iezuiți au descris cum localnicii preparau un ceai din această scoarță pentru a trata febra. Scoarța de chinina a devenit sursa de chinină, un remediu eficient împotriva malariei până la începutul secolului XX. Acest alcaloid împiedică dezvoltarea și multiplicarea parazitului malariei.
Usturoiul
Încă din anul 2700 î.e.n., în China antică, usturoiul era folosit pentru a trata depresia și multe alte afecțiuni. În India, usturoiul era utilizat pentru tuse, boli de piele, reumatism și hemoroizi. Europenii medievali amestecau usturoiul cu miere în ceaiuri și tincturi pentru a combate bolile infecțioase însoțite de febră. În secolul al XVIII-lea, locuitorii Marsiliei foloseau usturoiul în timpul epidemiei de ciumă bubonică. În secolul al XX-lea, medicii prescriau usturoiul în timpul pandemiilor de gripă ca măsură de prevenție. Atât de puternică era încrederea în proprietățile sale terapeutice, încât unii americani purtau coliere de usturoi în timpul epidemiilor. Mai mult, Armata Sovietică a folosit usturoiul ca înlocuitor al antibioticelor în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, motiv pentru care usturoiul a fost numit „penicilina rusească”.
