Alina FELEA, doctor în științe istorice, conferențiar
Vatra. Baza aşezării târgului o constituia vatra, care alcătuia partea de pământ pe care erau aşezate casele şi dughenele, atelierele târgoveţilor şi imobilele lor. Lipsa unei incinte fortificate nu permitea delimitarea hotarului de vatră. Vatra era considerată proprietate domnească. Locuitorii stabiliţi în vatra oraşului îşi puteau exercita dreptul de proprietate asupra locului din această parte numai dacă aveau sau avuseră pe el diferite construcţii, fiind deci o proprietate fără titlu recunoscut. Proprietatea orăşenilor asupra locului şi a construcţiilor din vatră era supusă dreptului de protimisis.
Acest fapt este confirmat, de exemplu, într-un document din 10 ianuarie 1782, prin care Scarlat Ghica hatman cumpără cu 350 lei o dugheană şi o crâşmă în Soroca de la Radul Bodagul mazil, menţionând „aceli dugheni şi pivniţă fiindu-mi di vânzare am întrebat pi toţi mahalagii de prinprejur ca să le cumperi şi toţi s-au lepădat, zăcând că nu le trebuesc”. Într-alt document din ianuarie 1782 se spune că Scarlat Sturza hatman cumpără cu 560 lei o crâşmă în Soroca de la Panaite Ioniţă vameş, menţionându-se de asemenea că ultimul a întrebat „pi toţi mahalagii mei di vor să o cumpere şi lepădându-să că nu le trebuieşte” i-a propus-o hatmanului.
Remarcăm că locuitorii din vatra oraşelor moldoveneşti şi-au exercitat îndeosebi dreptul de proprietate asupra caselor, dughenelor, pivniţelor. Acestea puteau fi vândute, dăruite sau lăsate moştenire. Drept exemplu servesc documentele amintite mai sus, precum şi zapisul din 31 august 1775 prin care C. Dumitru Artin vinde cu 500 lei casele sale din Soroca lui Panaite Ioan.
Drepturile de care s-au bucurat orăşenii asupra vetrei cu toate construcţiile de pe ea au început să fie încălcate spre sfârşitul sec. al XVIII-lea, când domnia începe să doneze şi vatra. Indicăm aici că nu dispunem de acte care ar confirma fenomenul dat în Soroca.
Hotarul. În calitatea sa de stăpân, domnia a recunoscut dreptul obştilor orăşeneşti de folosire a teritoriului din jurul oraşului, numit “hotar”, care includea pământurile şi bunurile agricole care îi aparţineau: arăturile, pădurile, apele, fânaţurile, viile, livezile, grădinile, iazurile, morile, prisăcile. Hotarul despărţea oraşul de celelalte posesiuni vecine. Dimensiunile hotarelor oraşului erau, după toate probabilităţile, suficiente pentru ca orăşenii să poată liber ara, semăna şi cosi. La 25 iulie 1781 se ridică hotarnica locului gospodăresc al moşiei târgului Soroca şi din mărturia hotarnică a „rânduiţilor boieri C. Vârnav biv vel ban, Şt. Ţintă ispravnicii Sorocăi şi C. Buzne biv 2 armaş”, reies aceste întinderi, cum se văd la harta închipuitoare. Mărturia hotarnică enumără martorii chemaţi să mărturisească hotarele moşiei Soroca (târgoveţi din cei mai bătrâni din târgul Sorocii), şi anume: „preutul popa Teodor, Vasile Găoază, Andronachi Găoază, Neculai Grosul, Ioniţă Bolocan, Mitrea Costandin, şoltuzul Ion Găoază” şi alţii. Acest document stabileşte suprafaţa moşiei, care constituie 2439 ha 8500 m, şi descrie hotarele târgului Soroca. Acestea se mărginesc „de la răsărit cu apa Nistrului, la asfinţit cu moşia Rubleniţa lui Aristarh Hrisoscoleo vistiernic”, apoi la „margini din sus unde să disparti moşâia târgului Sorocăi di moşâia Bujorăuca a lui Bosâi şi măsurându-să şi mijlocul moşâii în curmeziş începându-să din piatra hotar vechiu ce iesti întri pietrile ci sânt la colţul moşâii Rubleniţăi întri cele doaî pietri, undi au rămas moşâie Cosăuţi, iar pi laturi moşâii în curmeziş s-au găsit […] stânjăni pără dinspre Ţipilova şi pe la Zasăuca”.
La 8 noiembrie 1756 cancelaria domnitorului Constantin Racoviţă emite două documente care prevedeau înzestrarea Episcopiei de Huşi cu bunuri materiale. La rugămintea lui chir Inochentie, episcop de Huşi, din considerentele că această „sfântă Episcopie iaste mai slabă şi mai fără venit decât celelalte sfinte episcopii” şi arătând „sfinţia sa că şi eparhia este depărtată de Episcopie, cum şi ţinutul Sorocăi fiind supt eparhie acestei episcopii de neajungerea locului să tâmplă de mergu foarte rar episcopii la acel ţinut şi neavând episcopia acolo vreun sat sau moşie”, domnitorul Constantin Racoviţă „o miluieşte” cu o bucată de loc domnesc din locul târgului Sorocăi, care loc se începe „dinspre apus dreptu din hotarul Liobleniţei, moşia domisale Aristarhe biv vel visternic şi merge alăture cu hotaru târgului Sorocăi, pe din sus de târgul pe un părăuţu, ce sânt velniţele jidoveşti şi tot părăuţul la val până în Nistru şi apoi malul Nistrului în sus până în hotarul Cosăuţilor, moşia lui Neculai Racoviţ biv vel midelnicer; atâta ţine bucata aciasta de loc”.
Potrivit celui de-al doilea document, din aceleaşi motive, Episcopiei de Huşi i se donează „brudina podului de pisti Nistru de la Soroca îmblă pe o bucată de loc ci am afierosit-o domnia mea sfinţii Episcopii a Huşilor”. „Părăuţul” care, din ziua emiterii documentelor citate mai sus, va îndeplini funcţia de hotar între oraşul Soroca şi bucata de loc „ce a fost ruptă” din moşia acestui târg este, fără îndoială, după părerea cercetătorilor, râuşorul menţionat cu numele Racovăţ.
În ceea ce priveşte „hotarul Liobleneţii”(este vorba despre Rubleniţa) cercetătorul V. Mutruc consideră greu de explicat schimonosirea, dar în Cronica Huşilor de Melchisedec, unde sunt reproduse ambele documente, stă scris „hotarul Liubleniţei”. În alte documente se vorbeşte despre „obârşia Liubevica”, numit la 28 iulie 1569 Liubeniţ, Liubleniţa între anii 1772 şi 1773, Liubliniţa la 1774, iar la 11 noiembrie 1657 menţionat ca Rubleniţul, denumire care corespunde celei contemporane. Istoricii accentuează că această donaţie e făcută într-o perioadă când domnii, voind să-şi extindă sprijinul social (această dorinţă coincizând cu dorinţa proprietarilor laici şi ecleziastici de a-şi lărgi proprietăţile lor funciare), recurg insistent la înstrăinarea hotarelor târgurilor. Acest proces care, în pofida intenţiilor domnitorului Constantin Mavrocordat de a păstra şi a lărgi hotarele târgurilor, a luat amploare la începutul sec. al XVIII-lea, se înteţeşte, caracterizându-se prin donaţii frecvente „de porţiuni întinse din moşii”.
În documentul din 8 noiembrie 1756 se menţionează că locuitorii satului nu trebuie „niciodată să fie amestecaţi la bir cu târgoveţii de Soroca, nici la biru, nici la altă cheltuieli a târgului să n-aibă nici un amestec”. Prin aceste indicaţii se accentuează separarea definitivă a locului rural de târgul Soroca şi din punct de vedere fiscal.
Privitor la satul Bujorăuca, menţionăm că în timpul domniei lui Ion Teodor Callimachi „chir Inochentie episcopul al sfintei Episcopiei a Huşilor” obţine confirmarea daniei „bucăţii din locul domnescu” din hotarul târgului Soroca „ce se numeşte satul Pojereuca” şi brodul podului printr-un hrisov nou emis în anul 1760-1761.
În anii 1760-1761 Inochentie, episcop de Huşi, schimbă satul Bujereuca pe nişte sate din ţinutul Fălciului ale lui Ştefan Bosii fost mare jitnicer. Melchisedec scrie că acest schimb de moşii a fost făcut în anul 1761, Episcopia rezervându-şi dreptul de a deţine podul pe Nistru din sus de Soroca la moşia sa Cosăuţi. În 1762 Inochentie obţine un hrisov domnesc de la Grigore Callimachi pentru schimbul de moşii pe care îl făcuse cu Bosie. În 1772-1773 ca proprietar al satului Bojureuca este indicată Bosieasa, probabil soţia lui Bosie. La 9 martie 1814 satul Bujereuca este proprietatea clucerului Nicolae Cerchez.
În actul din 20 aprilie 1740, prin care Constantin Costin, fost mare paharnic al Ţării Româneşti, dăruieşte mănăstirii Sfinţii Arhangheli (Frumoasa) din Iaşi satul Zastânca din ţinutul Sorocii, se menţionează că acesta constituie moştenire de la tatăl său Costin Neniul, căpitan mare de margine al Ţării Româneşti, danie de la unchiul său Iancul Costin, armaş. Acesta l-a cumpărat la 15 mai 1662 de la Toderaşco Grama, fost cămăraş, şi de la soră-sa Cristina, soţia lui Statie sulger şi de la Dumitraşco Prăjescu, feciorul Saftei ( Safta era fiica lui Grama stolnicul). Dania a fost confirmată prin ispisocul din 13 ianuarie 1632 de Alexandru-vodă, iar la 25 aprilie 1740 ea a fost întărită de domnul Grigore Ghica.
Către 1810 satele din jurul moşiei Soroca sunt atestate ca proprietate privată şi anume: Cosăuţi, cu 139 bărbaţi şi 10 văduve, este a sărdarului Vartolomei, Voloavile – a spătarului Cerchez, Trifăuţii – a vornicului Nicolae Hrisoverghi, Ţipilova – a „paruşnicului Toader Căminescu”, Zastânca – a mănăstirii Frumoasa, Racovăţul – a lui N. Costandache.
La sfârşitul sec. al XVII-lea – începutul sec. al XVIII-lea proprietarii laici şi ecleziastici pătrund în hotarele multor oraşe. Astfel, la 10 ianuarie 1757 Constantin Cehan Vodă Racoviţă dăruieşte Bisericii Sfântul Mihail din Soroca o bucată de loc din hotarul târgului: „[…] socotit-am domnia me şi am afierosit aceste svinte biserici o bucată de loc din hotarul târgului Sorocii, ce s-au afierosit iarăş de domnia me svintei Episcopii Huşilor şi afară de alte danii mai vechi cât loc au rămas nedat nimănui”.
Tendinţă de a cumpăra, a obţine locuri în târg este caracteristică tuturor proprietarilor ecleziastici şi laici. Scopul acestora era amplasarea şi amenajarea în târg a dughenelor, pivniţelor şi comercializarea produselor obţinute de pe moşiile lor, dorind prin aceasta să-şi sporească influenţa. Astfel, la 18 decembrie 1748 P.Ciuriş scrie o scrisoare episcopului de Huşi, căruia vrea să-i vândă nişte case, pe care, la 9 iulie 1753, le și vinde cu 20 lei episcopului Inochentie din Huşi.
La începutul sec. al XVII-lea hotarele oraşului Soroca se micşorează considerabil. Domnii ţării confirmau dreptul proprietarilor şi al mănăstirilor aflate la distanţe diferite de târguri de a primi parte din veniturile târgului.
