Demult nu am mai trăit un astfel de sentiment – de șoc emoțional, de nedumerire și, totodată de entuziasm și bucurie, la propriu. De ce spun asta? Pentru că ceea ce am văzut, m-a făcut să meditez asupra vieții, balansând între dileme și căutând răspunsuri la întrebările, la care cu siguranță nu voi pute găsi răspunsul: De ce am făcut asta? Poate nu trebuia? Interesant, ce ar fi fost, dacă….? Veți înțelege la finele poveștii, de ce mi-am pus anume aceste întrebări.
De multe ori procedăm într-un fel sau altul, ulterior fiind măcinați de regrete, întrebări, ce rămân a fi doar retorice. Veți spune, că fac o întreagă filosofie despre o roșie, care tot ce merită – e să o bucățești într-un castron pentru salată. Desigur, dacă ar fi o roșie obișnuită, adică ca toate roșiile. Bine, ca să nu vă plictisesc prea mult cu cugetări și meditații, voi trece la subiect.
Cunoașteți cu toții prea bine, ce ravagii au făcut temperaturile ridicate, dar și situația precară în agricultură din cauza caniculei. Seceta din acest an a nimicit sute de hectare de produse agricole, atât pe câmpuri, cât și în gospodăriile oamenilor.
În acest an nici noi nu am avut parte de roadă bogată, dar ne-am străduit să avem grijă de culturile plantate în grădină, să stârpim buruienile, să culegem gândacii de colorado, cât și alte lucrări, de, ca oamenii cei gospodari. Chiar am reușit să pregătesc pentru iarnă o impresionantă colecție de borcane cu roșii marinate, toate fiind din grădina noastră.
Vecinii se plâng de multă vreme, că la ei totul s-a uscat și nu a fost așa ca în alți ani, iar după ploile recente legumele au avut mai mult de suferit, căci pe jumate erau coapte, iar cealaltă jumate – verde, sau de culoare ruginie, dând semne vădite de alterare. Nu am stat mult pe gânduri și le-am cules, ca să nu le pierd pe toate.
Mi-a atras atenția o tufă de roșii, pe care o năpădise din nou buruienile, iar știrul parcă ridicase o cetate în jurul tufei. Nu se vedea nici o roșie pe ea și pregătită deja să trec mai departe, mi-am zis: „Da, ia, totuși să văd, poate sunt, dar nu se văd, pentru că erau încă multe roșii verzi.” Am dat știrul la o parte și când am dat să caut mai aproape de tulpină, ce să-mi vadă ochii? O frumusețe de roșie, ce m-a lăsat fără grai…Să fie o anomalie? Nu. O glumă a naturii? Firește că nu, că doar una singură era atât de enormă 15 x 8 cm, respectiv diametru și înălțimea.
De mai bine de trei decenii, multe am văzut, dar așa minune a naturii, pe pământul crăpat și vlăguit de secetă, nu m-am așteptat să văd! Stătea timidă, ascunsă după zidul de știr și atunci mi-am zis: „Uite, poate acești neprieteni, care au vrut să-i facă rău, se primește, că i-au făcut un bine, căci au protejat-o de arșiță și i-au dat voie să crească așa mare și frumoasă?” De multe ori și noi, oamenii fiind adesea intimidați de oameni răi, aceștia nici nu conștientizează că, de fapt, ne fac un bine: ne fac, fără să vrea, mai valoroși, mai importanți, mai siguri și mai încrezuți în sine.
Veți spune: „Cum să nu crească atât de frumoasă? Probabil ai dat îngrășăminte la sol sau ai stropit-o cu ceva.” Nu, dragilor! Nimic din toate astea! Mai bine de 30 de ani nu am folosit nici pesticide pentru buruieni, nici îngrășăminte pentru sol. În pofida arșiței și tuturor încercărilor nefaste ale naturii, ea a crescut, căci a tins spre perfecțiune, spre cea mai bună versiune a sa. Și i-a reușit!
Astfel și oamenii, în pofida tuturor greutăților, a stărilor de incertitudine, nu se opresc din drumul către succes, nu încetează să lupte pentru acel loc sub soare, cred în visul lor și devin cei mai buni.
De-a lungul vieții sale, omul își pune o gama larga de întrebări legate de viață, în ce să creadă, unde poate găsi fericirea, dacă exista, dar cele mai multe frământări sunt cu privire la destinul său, al vieții pe pământ, gândindu-se de multe ori la un sens al vieții. Nu este suficient să trăiești, omul ar trebui să știe si pentru ce să viețuiască. Este întrebarea care a marcat întreaga umanitate, pe tot parcursul existentei sale. Este una dintre cele mai importante întrebări care s-au pus vreodată.
Ei, bine, destinul acestei roșii este bine cunoscut: după ce se va bucura de admirație și aprecieri, va nimeri sau în cratița cu salată, sau ca dressing pentru ciorbă și – acesta va fi sfârșitul unei povești frumoase. Și atunci nimeni nu-și va aminti cât de frumoasă a crescut și prin ce greutăți și impedimente a trecut, cât de mult a luptat ca să depășească aceste greutăți, pentru a deveni cea mai strălucită versiune a sa. Important e, că nu s-a gândit la toate aceste aspecte, ea doar a trăit clipa și s-a bucurat de viață. M-aș bucura mult, dacă veți scrie în comentarii o astfel de întâmplare și la voi, cu excepția celor care grăbesc creșterea și coacerea legumelor, folosind diverse remedii de accelerare a creșterii.
Am regretat că am rupt-o de pe tulpină, poate să o mai fi lăsat, se făcea și mai mare? Dar acum nu pot să știu, dacă am procedat corect. Poate am vrut s-o protejez în acest fel de alți factori imprevizibili sau alți dăunători? Oricum, rămâne a fi un miracol al naturii și nu mă grăbesc deloc să mă delectez la prânz cu o salată. Voi continua să admir această capodoperă a naturii, care m-a inspirat, creând această poveste, motivându-mă să înțeleg că important este să trăiești clipa, să-ți trăiești viața, căci nu poți ști ce va fi mâine și cine te poate rupe de pe tulpină. Ne întoarcem din nou la sensul vieții, despre care celebrul J. W. von Goethe afirma, că o viață netrăită este o moarte prematura.
Dar asta deja, nu este despre noi.
Delia DUMITRESCU
