Chiar dacă se spune că există trei feluri de minciuni — minciuni, minciuni sfruntate şi statistica, nu este bine să nu tragem cu urechea la unele fapte şi cifre care, cel puţin, trebuie să ne pună pe gânduri. Bunăoară, în ultima vreme se afirmă că tot mai mulţi copii de vârstă şcolară pleacă peste hotare nu din cauza că părinţii sunt bogaţi din cale-afară şi doresc ca odraslele lor să obţină o instruire aleasă, dar acest lucru se face din cauze mult mai banale, pentru… reunirea familiilor. În Italia, de exemplu, deja învaţă circa 25.000 de copii moldoveni (din aproape 800.000 de elevi din familiile migraților). Dat fiind faptul că suntem la începutul anului şcolar, am considerat oportun un mic interviu cu doi părinţi (aflaţi la muncă peste hotare), copiii cărora învaţă departe de ţara natală. De altfel, ambii părinţi, care au dorit să-şi păstreze anonimatul, sunt (ex)pedagogi de profesie — Adriana B., care locuieşte în prezent în Italia, oraşul Trevizo, şi Larisa O., soroceancă stabilită de patru ani într-un sat din regiunea Lipeţk…
— Stimate doamne, n-o să vă întreb de ce aţi decis să plecaţi peste hotare, fiindcă răspunsul este mai mult decât evident. Spuneţi mai bine, de ce aţi decis să luaţi şi copiii cu Dvs.?
Adriana B.: Să ştiţi că nu a fost uşor să ne decidem la acest pas, fiindcă este vorba de trei copii, de 9, 12 şi 14 ani, cu soarta cărora nu avem dreptul să ne jucăm. Decizia finală am luat-o după şase ani de şedere în Italia, numai după ce am înţeles că nu vom reveni cu traiul la baştină.
Larisa O.: Probabil, eu sunt o norocoasă, fiindcă şi în Federaţia Rusă lucrez profesoară de limba rusă şi nu am trecut prin ceea ce au trecut alţii. Am decis să luăm şi copilul cu noi, fiindcă anul acesta a absolvit ciclul primar şi sper să nu aibă probleme de acomodare.
— Despre acomodare am vrut să zic şi eu. Chiar dacă se consideră că copiii sunt mai „flexibili” din acest punct de vedere, totuna schimbarea nu poate să nu lase amprente…
Adriana B.: Fetiţa noastră de 12 ani şi băiatul de 14 ani sunt deja la Trevizo de patru ani şi, sincer, nu ţin minte să fi avut probleme cu acomodarea. Sunt de acord că copiii găsesc uşor limbă comună, deşi problema numărul unu este cunoaşterea limbii. Această problemă o să ne dea bătăi de cap şi în cazul băieţelului mai mic, care a trecut clasa a treia. Mă linişteşte puţin faptul că în clasa noastră, din câte mi-am dat seama, vor mai fi doi copii din RM şi patru din România. Plus la aceasta, şi fraţii mai mari îi vor da lui Vlăduţ o mână de ajutor.
Larisa O.: Cel mai important este că fetiţa noastră, Irina, cunoaşte la perfecţie limba rusă şi nu cred că o să avem probleme în acest sens. Şi în ce priveşte mentalitatea, stilul de viaţă, comportamentul sau, de exemplu, jocurile sunt cam aceleaşi. De altfel, în satul nostru mai există doar o singură familie de moldoveni, dar copiii lor au rămas acasă.
— Probabil, şi Dumneavoastră cunoaşteţi despre frământările din domeniul educaţiei din Republica Moldova şi despre reformele care sunt privite cu ochi diferiţi. Cum vi se pare această situaţie de la „distanţă”, mai cu seamă că nu sunteţi persoane străine fenomenului?
Larisa O.: Cunosc ce se întâmplă în sistemul educaţional de la noi şi-mi pare foarte rău că nu se merge înainte. Cel mai mult regret că politica îşi bagă nasul peste tot şi din această cauză doamna Maia Sandu a fost lăsată pe tuşă. Nu am pretenţii la noul ministru, dar va trebui să treacă ceva vreme ca să înţeleagă ce şi cum, iar învăţământul nu este sfera care să poată suporta atâtea experimente… În ce priveşte lichidarea unor instituţii sau reprofilarea lor, consider că se face prea mare zarvă. Şi în Federaţia Rusă, care este ceva mai departe de valorile europene, are loc optimizarea. În satul nostru, care este ceva mai măricel, învaţă copii din localităţile vecine.
Adriana B.: Sincer vorbind, nu mi-au plăcut primii paşi întreprinși de fostul ministru Maia Sandu, dar ulterior am înţeles că totul s-a făcut spre binele şi viitorului copiilor. Nu ştiu dacă cele începute de doamna Sandu vor avea continuitate, dar, ştiind că doamna Fusu este pro-europeană convinsă, am motive să cred că totul va fi bine.
— Care este problema cea mai mare cu care vă confruntaţi acolo unde sunteţi acum?
Adriana B.: Dorul este cea mai mare problemă care mă macină. Dorul de părinţi, de fraţi, de prieteni. Cu părere de rău, nu-mi pot permite să revin la baştină mai mult de o dată pe an, de Paştele Blajinilor. Permanent trăiesc cu frica că copiii mei vor merge la bunei şi mai rar. Bine că există reţelele de socializare, altfel ar fi fost trist de tot.
Larisa O.: Vin acasă de câte ori îmi este dor, dar să ştiţi că tot mai puţin mă atrage baştina. Îmi pare rău să fac această concluzie, dar nu se prea văd schimbări esenţiale la Soroca. În primul rând, în ceea ce priveşte comportamentul şi mentalitatea oamenilor. Îmi place cum arată Cetatea restaurată, dar nu-mi place cum sorocenii gestionează bogăţia care o au… În linii mari, nu am în Rusia mari probleme, poate de aceea nu mă simt ruptă de casă.
— Şi ultima întrebare: viitorul Dvs. şi al copiilor Dvs. unde îl vedeţi?
Adriana B.: Cu siguranţă, în Italia. Spun aceasta nu fără regrete, fiindcă iubesc Republica Moldova, dar… nu cred că Republica Moldova mă iubeşte pe mine. Pe de altă parte, să nu credeţi că este adevărată înţelepciunea populară care zice că „este bine acolo, unde nu suntem noi”. Nicăieri nu poate fi ca acasă, dar sunt necesare nişte condiţii — ca acasă să fie lege, stabilitate, ordine şi disciplină.
Larisa O.: Astăzi nu sunt gata să răspund la această întrebare, deoarece viaţa ne poate aduce multe surprize. În viitorul apropiat, cel puţin până când copilul va absolvi şcoala, cu siguranţă o să trăim în Federaţia Rusă. Între timp, cine ştie?, poate şi ţara noastră revine pe făgaşul normai şi ne ademeneşte la baştină. Într-o perspectivă adevărată îmi văd familia într-o altă ţară decât Rusia, dar nu ştiu dacă aceasta va fi RM sau altă ţară.
— Vă mulţumesc pentru interviu.
