Doamna Lidia Manea din Rublenița este una dintre puținele împletitoare în lozie din Republica Moldova care și-a transformat hobby-ul (care pentru unii este doar o plăcere) într-o îndeletnicire ce îi aduce toate satisfacțiile, începând cu cele estetice și terminând cu cele materiale. Or, de când se ține minte este înfrățită cu lozia și această frăție armonioasă — dintre om și natură, în primul rând, a fost păstrată și perfecționată pe durata anilor întra-atât, încât astăzi este imposibil ca cineva să le mai despartă. Este gata să povestească despre munca sa ore în șir, iar prezența ziariștilor nu-i mai dă emoții, ba dimpotrivă — pragul casei sale, transformate deopotrivă într-un atelier autentic și un veritabil muzeu al măiestriei și înțelepciunii populare, a fost pășit de zeci și sute de oameni, dornici să vadă cu ochii proprii laboratorul de creație, care a făcut-o pe doamna Lidia celebră hăt peste hotarele satului…
(Sfârșitul interviului. Începutul, la 23 și 24 aprilie)
− Pe traseul Soroca-Chișinău, în satul Zahareuca este o adevărată piață de desfacere a obiectelor din lozie. Nu cumva printre ele sunt și cele confecționate de Dvs.?
− Nu „cumva”, dar în cea mai mare măsură. Oamenii de acolo vin la mine și le cumpără, pe urmă le vând cum știu ei mai bine.
− Din anul 1971 și până în prezent, a trecut multă apă pe Nistru, dar și multă lozie prin mâinile Dumneavoastră. Am fi curioși să aflăm câte obiecte din lozie ați confecționat în acești ani?
− Să știți că și eu sunt curioasă — o putea fi sute de mii, dar poate și peste un milion.
− Păi, un milion de obiecte, măcar la prețul de un dolar obiectul și deja sunteți milionară în dolari…
− Nici nu știu ce să zic, dar nici nu m-am gândit la aceasta.
− Pentru a lămuri într-un fel lucrurile la capitolul „cantitate”, să ne spuneți câte obiecte confecționați într-o zi și putem face și unele calcule.
− În mediu, 10 obiecte pe zi, dar au fost și zile mai productive — peste 40. Lucrez în toată ziua, cu excepția zilelor de sărbătoare. Și dacă în an sunt minimum 250 de zile lucrătoare, înmulțiți și împărțiți și o să vă dați seama.
− Aveți un obiect sau obiecte la care țineți mai mult, pe care le considerați demne de a ocupa un loc de cinste în vreo colecție sau la vreo expoziție?
− Sper să nu vă dezamăgesc, dar nu am făcut și nu fac astfel de diferențe — toate lucrările îmi sunt dragi deopotrivă și la toate țin la fel de mult, fie o lădiță pentru pâine sau un obiect de tematică pascală. Sunt convinsă că astfel gândesc toți meșterii.
− Am văzut în vitrina din „Casa mare” mai multe trofee…
− Slavă Domnului, din astea am multe. Diplome, de exemplu, am peste 300. Pentru mine acestea sunt, poate, cea mai mare apreciere, cel mai important imbold de a merge mai departe.
− Chiar voiam să vă întreb: încă nu ați obosit? Eu doar privesc la Dvs. cum împletiți și am impresia că am obosit deja, de atâta monotonie…
− Dacă nu am obosit până acum, sper să fie la fel și mai departe. Poate, dintr-o parte seamănă a monotonie, dar eu trăiesc orice clipă ca pe prima, confecționez oricare obiect punând același suflet. Pe lângă aceasta, împletitul în lozie mă liniștește, iar unicul meu martor este radioul, care a devenit indispensabil pentru mine. Datorită radioului sunt la curent cu tot ce se întâmplă, inclusiv sunt „dobă” de politică…
− Doamnă Manea, mai degrabă sau mai târziu va trebui să lăsați pe altcineva în urma Dvs. Aveți deja pe cineva la „carandaș” sau, poate, sunt doritori de a vă continua opera?
− În primul rând, este prea devreme să vorbesc la tema plecării din meserie, fiindcă mai am destule forțe de a crea. În al doilea rând, niciodată nu știi de unde sare iepurele, adică nici nu știi de unde poate să apară un discipol care să ducă mai departe opera. De altfel, nu este exclus că poate prin alte părți cineva deja îmi urmează calea. Îmi aduc aminte cum câțiva ani în urmă a fost la mine, pentru a „lua lecții”, o doamnă din Ecaterinburg, iar istoria ei este foarte interesantă — cineva i-a trimis acolo, în Rusia, nu mai țin minte ce, învelit într-un ziar care publicase niște fotografii cu lucrările mele. Doamnei i-a plăcut ceea ce a văzut și prin intermediul unei femei din Ungheni m-a găsit. A stat la mine vreo trei zile… Alt caz s-a întâmplat recent. Mi-a telefonat o doamnă din Orhei, care m-a rugat să-l învăț pe copilul ei, care este surdo-mut, să capete o profesie ce l-ar ajuta să-și câștige o bucată de pâine. Bineînțeles, răspunsul a fost afirmativ și la vară îi aștept la Rublenița, la „stagiere”.
− Vă mulțumesc, doamnă Manea, pentru interviu și vă doresc sănătate și sărbători pascale fericite.
…Cu siguranță, mulți dintre Dumneavoastră aveți acasă măcar un obiect din lozie, confecționat de meșterul popular din satul Rublenița, Lidia Manea. Acei care încă nu au intrat în posesia unui coș din lozie o puteți face, participând la concursul nostru „Oul încondeiat — tradiții pascale de neuitat”. Cine știe, poate unul dintre cele trei premii va fi câștigat chiar de Dumneavoastră…
