Ziua de 7 noiembrie 2017 nu trebuie trăită în tăcere, așa cum a fost ea în realitatea Republicii Moldova. Ea ar merita să-i fie înălțat un mare și îndelungat recviem în memoria milioanelor de jertfe cauzate de Marea Frântură provocată omenirii ca urmare a întâmplării din 25 octombrie/7 noiembrie 1917.
Îndemnul nostru ar fi să nu dăm uitării veacul tocat de comunism și să lăsăm aniversarea numai în seama strigoilor de azi ai defunctului stat al minciunii și terorii. Nu am proceda corect dacă nu am lua atitudine, dacă nu am spune adevărul despre anii trăiți în această sută de ani. Memoria trebuie salvată, dând semnale că ținem minte și nu am uitat nici la o sută, și nu vom uita nici peste o mie de ani de tragedia ce i s-a întâmplat omenirii în secolul XX. Pentru că este vorba și de viața noastră, a celor care am avut norocul să vedem dispariția imperiului sovietic, este și viața părinților și buneilor noștri, care au avut nenorocul să se afle în dricul puterii lui drăcești și, cu atât mai mult, la începuturile lui.
Nu am așteptat careva note cu relevanță istorică din partea celora care reprezintă azi statul Republica Moldova. Așa cum nu are cultură istorică, statul acesta nu are de unde să aibă cultul memoriei jertfelor, transformat în patrimoniu, în icoane pentru resemnare și luare aminte. El însuși este produsul agresiunii și nu are cum să devină bun pentru oameni până când teritoriul de sub ei nu revine la întregul de la care a fost rupt. Oamenii care îl populează azi, suferă încă de sindromul dependenței de călăul lor, votând și re-votând fantomele comunismului.
Se întâmplă de 26 de ani, cât timp basarabenii caliciți de comunism mai trăiesc, în necontenită suferință, iluzia independenței, fără se ceară, expres și masiv, reîntregirea. Prin asta ei își prelungesc veacul de chinuri. Statul lor de azi (cei care îl reprezintă) nu are memorie istorică. El este amnezic la suferințele generațiilor măcinate de comunism și nesimțit la chinurile contemporanilor. În loc să-i ajute pe ultimii să scape de sechelele comunismului, în statul Republica Moldova din contră, se găsesc destule partide care profită de pe urma lor, strorc din ele serul electoral.
Statul de azi al Republicii Moldova este copia mică a statului mastodont și criminal al Uniunii Sovietice în care clica oligarhică de la cârme trăiește o viață paralelă cu cea a restului populației, pe care o tratează ca pe un material de uz curent: dacă în Uniunea Sovietică se omora cu glonțul în ceafă, cu spânzurătoarea ori cu baioneta; în Republica Moldova se omoară sadic și lent: cu Aeroporturi furate, cu Miliarde extrase din rezerva națională, cu Bănci devalizate, cu stat capturat, cu lege strâmbă, cu tarife, cu inflație, cu sărăcie și migrație. Din această cauză nicio oficialitate de stat nu va avea nimic de spus la cei 100 de ani împliniți ai statului minciunii și terorii care ne-a marcat viața pe durata unui lung secol XX.
Pentru că știm ce este Republica Moldova la această oră de bilanț, să vedem ce a fost de fapt mama ei traficantă și vitregă, Uniunea Sovietică? Marele istoric francez Stephane Curtois o definește în ampla sa lucrare ”Cartea neagră a comunismului”, ca pe un stat în care uciderea omului de către sistem a fost transformată în rutină. Curtois arată că în întreaga perioadă de după revoluția bolșevică au fost uciși din motive politice cel puțin 100 de milioane de oameni, iar mulți alții au murit din cauza foamei, impunerii la munca forțată, în condiții inumane, în GULAG-uri, proastei îngrijiri medicale sau construcției unor lucrări faraonice.
Prin șansa oferită de istorie în 1918, populația Republicii Democratice Moldovenești intrată prin decizia Sfatului Țării în componența Regatului României a fost ferită de la masacrele care s-au dezlănțuit imediat după Puciul din Octombrie în Rusia. Dar unda de șoc a imperiului terorii nu ocolit-o în urma înțelegerii dintre Hitler și Stalin din 1939. Rusia sovietică a atacat România în iunie 1940 și a dezlănțuit în teritoriile românești iadul pe pământ.
Desprindem de pe o pagină de Wikipedia scurta descriere a acestui iad:
„Conform cercetărilor istoricului american Rudolf Joseph Rummel, de la Universitatea din Hawai:
- Între iunie 1940 și iunie 1941, 300.000 de basarabeni și bucovineni au fost deportați, din care 57.000 au murit;
- Între martie 1944 și mai 1945, 390.000 de basarabeni și bucovineni au fost deportați, din care 51.000 au murit;
- Între mai 1945 și decembrie 1953, 1.654.000 de basarabeni și bucovineni au fost deportați, din care 215.000 au murit (majoritatea în Gulagși pe drum).
În total, după Rudolf Joseph Rummel, aproximativ 2.344.000 de persoane, în mare parte români, au fost deportate din teritoriile anexate de URSS în 1940 în dauna României, din care 703.000 au fost ucise. Aceasta reprezintă o medie de 620 de persoane pe zi sau 18.600 pe lună, ceea ce înseamnă aproximativ un tren de zece vagoane sau un convoi de camioane pe zi.
Potrivit cercetărilor istoricului american Charles King, diferența dintre populația teritoriului anexat la recensămintele din 1938(românesc) și 1959 (sovietic), ținând cont de cei 280.000 de evrei deportați și uciși în perioada iulie 1941- martie 1944 și de intensa colonizare sovietică după august 1944, arată că deficitul demografic a fost compensat prin colonizare, dar, simultan, populația băștinașă a românilor moldoveni s-a menținut la fața locului în proporție de 59% (pentru tot teritoriul anexat, dar fără Transnistria) față de proporția de 74% înainte de război. Procentul de 15% din o medie de trei milioane de persoane reprezintă aproximativ 450.000 de persoane. Mulți locuitori români, ruși albi sau refugiați anticomuniști din Basarabia care nu au reușit să fugă în România când URSS a preluat controlul asupra acestui teritoriu, au fost capturați de către forțele NKVD sovietice; un procent ridicat din aceștia au fost împușcați sau deportați.”
Să nu creadă cineva că după 1959 iadul basarabenilor a fost închis. Iadul și-a modificat regimul și și-a camuflat metodele de exterminare, dar a continuat să funcționeze fără întrerupere până în 1991. Deportările au continuat, dând-u-lise aparența unor plecări benevole la desțelenirea pământurilor din Kazahstan, la tăierea pădurilor dincolo de Cercul Polar, la construcția căilor ferate din Siberia.
Trimiterea moldovenilor de pe plaiurile lor era „compensată” cu aducerea în flux continuu în locul lor a „specialiștilor”: a angajaților în uzine și fabrici, a militarilor pensionați din Armata Roșie și din alte structuri militarizate. În teritoriul propriu zis al RSS Moldovenești nu a încetat nici pentru o clipă lupta contra „elementelor naționaliste” și a „reminiscențelor” ideologice ale fostului regim „burghezo-moșieresc”. Cartea românească a fost interzisă, grafia ei latină fiind considerată la fel de periculoasă ca și trădarea de patrie sovietică.
Nu a fost cruțat nici pământul bogat al Basarabiei, el fiind supus unor experimente de sporire artificială a rodniciei prin aplicarea la scară inimaginabilă a tratărilor chimice. Efectele s-au văzut peste ani în creșterea în ritmuri exponențiale a îmbolnăvirilor de cancer. Sute de mii de oameni au fost uciși de acest program agricol diabolic, zeci de mii mor anual și astăzi:, fără drepturi, fără recompense, fără alinare. Un genocid în formă continuă, pe care Adunarea generală a ONU la definit în Rezoluția de la 6 decembrie 1948 astfel: …„Genocidul se referă la oricare din actele de mai jos, comise cu intenția de a distruge în totalitate sau numai în parte un grup național, etnic, social sau religios, cum ar fi: a) omorârea membrilor unui grup; b) atingerea gravă a integrițății fizice sau mentale a membrilor unui grup; c) supunerea unui grup la condiții de existență care antrenează distrugerea fizică…”
Ar fi cu dreptate ca țării care cu 100 de ani urmă a declanșat Marea Frântură a Omenirii și a succesorului ei de drept, Federației Ruse, să-i fie prezentat bonul de plată. Națiunea română, decimată de regimul criminal sovietic, trebuie să ia exemplu de la poporul evreu și, solidară cu alte popoare masacrate de comunism, să ceară condamnarea lui de către un tribunal internațional, să pretindă despăgubiri morale și materiale țării agresoare, indiferent care-i este regimul de guvernare astăzi. Asta, măcar pentru a descuraja demența de mare putere să recidiveze.
Valeriu Saharneanu
