… Avea treizeci și unu de ani când a coborât din mașină pe drumul de pământ care ducea spre sat. Un sat mic, din sudul României, cu case joase, garduri strâmbe și curți în care timpul părea că se oprise din mers. Pentru el, locul nu însemna nimic concret. Nu avea amintiri aici. Doar o foaie veche, câteva nume, și un gol care îl urmărise toată viața.
Îl chema Daniel. Sau, cel puțin, așa îi spusese mama lui din America. Numele românesc îl aflase mai târziu, din acte: Ionel.
Se născuse aici, într-o iarnă grea, într-o casă fără apă curentă, într-o familie cu prea mulți copii și prea puține posibilități. A fost dat spre adopție când avea câteva luni. Atât știa. Restul fusese tăcere.
Când a ajuns în fața porții, a simțit pentru prima dată frica adevărată. Nu de ce va auzi. Ci de ce va simți.
Casa era mică, din chirpici, cu acoperiș de tablă. În curte, o femeie spăla rufe într-un lighean de plastic. Avea părul alb strâns într-un batic, mâinile crăpate, spatele ușor adus. Când l-a văzut, s-a oprit. L-a privit lung, fără să spună nimic. Ca și cum ar fi știut dintr-o dată cine e.
— Bună ziua… a spus el, în româna învățată târziu, cu accent străin.
— Bună ziua… a răspuns femeia, dar vocea i s-a rupt.
S-au privit câteva secunde care au părut o viață. Apoi femeia a dus mâna la gură și a început să plângă încet. Nu tare. Ca oamenii care au plâns mult și nu mai știu să plângă altfel.
— Tu ești… a șoptit ea.
— Sunt… a zis el. Și atât.
S-a apropiat de ea, stângaci, fără să știe dacă are voie. Femeia i-a atins obrazul cu vârful degetelor, ca și cum s-ar fi temut că dispare.
— Te-am visat de atâtea ori… a spus ea.
O tânără frumușică și brunețică s-a apropiat atunci de ei. Era sora lui Daniel, sora pe care o cunoștea acum pentru prima dată. S-au îmbrățișat în timp ce mama lor îi privea lăcrimând, iar apoi s-a așezat și ea pe prispă și a început să-I traducă mamei sale din engleză, ce-I zicea băiatul ei american.
— Nu am venit să te judec, a zis el repede. Am venit să înțeleg, mamă, să aflu cine sunt. De ce m-ai dat la americani?
S-au așezat pe o bancă, lângă perete. În curte era liniște. Doar vântul mișca niște frunze uscate.
— Eram săraci, a început femeia. Aveam deja cinci copii. Tatăl tău bea. Când au venit în ‘ 90 oamenii și au spus că sunt familii din America care adoptă… și că se dau bani… el a zis că e șansa noastră. Că tu o să ai o viață. Că aici n-ai avea nimic.
A tăcut o clipă, apoi a continuat:
— Eu n-am vrut. Jur că n-am vrut. Te-am ținut în brațe o noapte întreagă. Dar mi-a fost frică. Frică că o să mori de foame. Frică că n-o să te pot crește. Frică de el.
Daniel asculta fără să clipească.
— Taică-tu s-a prăpădit acum niște ani. Tot băutura l-a băgat în pământ. Și am rămas singură eu și regretele. M-am gândit toată viața la tine. La cum arăți. Dacă ești bine. Dacă m-ai urât.
— Nu te-am urât niciodată, a spus el. Am avut o copilărie bună. Părinți care m-au iubit. Dar mereu am simțit că lipsește o bucată din mine. Nu furie. Doar o întrebare.
Femeia a dat din cap.
— N-am avut bani să te caut. N-am avut curaj. Doar m-am rugat.
S-a lăsat o liniște grea, dar nu dureroasă. O liniște de adevăr spus.
— Am venit ca să știu de unde vin, a spus el. Nu ca să te iau din trecut. Ci ca să te pun la locul tău în viața mea.
Femeia a plâns din nou. L-a prins de mână, strâns.
— Iartă-mă…
— Nu e nimic de iertat, a răspuns el. Doar de înțeles.
Au stat mult așa. Două vieți care s-au atins prea târziu, dar nu degeaba. Când s-a ridicat să plece, femeia i-a pus în mână o fotografie veche, îngălbenită. Era ea, tânără, cu un copil în brațe.
— Să știi că n-a fost o zi să nu te port cu mine, a spus.
Daniel a strâns fotografia la piept.
— Acum știu cine sunt, a zis. Și asta e suficient.
Nu s-au despărțit cu promisiuni mari. Doar cu o îmbrățișare lungă, adevărată. Uneori, vindecarea nu vine din a schimba trecutul. Ci din a-l privi în ochi și a-l lăsa, în sfârșit, să-ți vorbească.
Uneori, nu cauți vinovați și nici răspunsuri perfecte.
Cauți doar rădăcina ta.
Pentru că omul poate trăi bine oriunde în lume, dar fără să știe de unde vine, simte mereu că îi lipsește ceva din el.
A-ți cunoaște începutul nu înseamnă să judeci trecutul,
ci să-ți înțelegi drumul.
Să știi cine ai fost, ca să poți ști cine ești.
Dă mai departe povestea — poate ajunge la cineva care încă își caută rădăcinile.
SURSA: Buna, ce mai faci? Facebook
