Când acum aproape 50 de ani (1972) în centrul Chișinăului apărea Casa Presei, ea a căpătat dintr-o dată faima unui veritabil așezământ. În sensul consacrat românesc al termenului. În acest sens, așezământ înseamnă instituție creată pentru o activitate de folos obștesc, instituție care duce o acțiune organizată de propagare a culturii (DEX).
Puterea sovietică nu avea înțelegerea unor asemenea destinații pentru o clădire. Ceea ce își dorea era să concentreze pe o suprafață compactă și la îndemâna partidului un centru de propagandă ideologică de mare impact. Asta a făcut demolând un cartier întreg în plin centrul Chișinăului. Fără să vrea, însă, construind un edificiu pentru presa Partidului Comunist al Moldovei și amplasând în el cele mai importante ediții periodice ale vremii, Casa Presei a devenit un așezământ discret de propagare a limbii române (moldovenești) și a culturii naționale. Cum? Datorită jurnaliștilor, a comunității profesionale și intelectuale ce o formau, comunitate dislocată concentrat în acest spațiu.
Instituțiile de presă în parte erau subordonate partidului și editorial ele răspundeau comenzilor acestuia, iar jurnaliștii în particular și în mare lor masă, promovau prin rigorile scrisului elevat, practicat de ei, a expresivității lingvistice, pe unde subliminal, pe unde mai direct, ceea ce la sfârșitul anilor 1980 s-a numit deșteptarea mișcării de renaștere națională românească a Basarabiei. Dau doar două nume de jurnaliști de referință în acest sens: Valentin Mândâcanu de la agenția ATEM (Moldpres-ul de azi), Alexandru Gromov de la revista „Moldova”. De aceeași consistență profesională puteau fi găsiți alți jurnaliști la ziarele „Tinerimea Moldovei”, „Viața Satului”, aceeași „Moldova Socialistă”, faimoasa revista „Chipăruș”, săptămânalul „Cultura”. Este grăitor faptul că marea ruptură în dezbaterile care au condus în finalitate la emanciparea lingvistică și mai apoi la independență a fost eseul „Veșmântul ființei noastre” al lui Valentin Mândâcanu, publicat în nr. 4/1988 al revistei „Nistru”, redactată de Dumitru Matcovschi.
În sensul acesta Casa Presei a fost multă vreme un așezământ în care, pe lângă propaganda oficială impusă de regimul comunist sovietic, aici se făcea și o muncă de propagare a culturii naționale, inițial prin ținuta lingvistică ireproșabilă, iar mai apoi și prin ideile curajoase, reformatoare și chiar revoluționare ale jurnaliștilor. Casa Presei a fost un centru de cultură, dar și de atitudine civică și alături de alt centru de factură similară și la fel de important – Radioteleviziunea – au format generații de jurnaliști de bună calitate care au purtat la momentul oportun tot greul trecerii presei noastre scrise și audiovizuale de la modelul sovietic de organizare și editare la cel democratic. În ce măsură s-au achitat ei de această misiune este o temă care merită o abordare aparte și punctuală.
Casa Presei a fost construită între anii 1968-1972 sub auspiciile Sovietului Miniștrilor (Consiliul de Miniștri) al RSS Moldovenești la comanda Comitetului Central al PCM în urma unei directive a CC al PCUS. Banii au fost virați din Buget prin dispozițiile emise de Sovietul de Miniștri al RSS Moldovenești, dar ei puteau veni cu același succes și din fondul, dacă ar fi existat, constituit din veniturile obținute în urma activității editoriale ale presei de atunci. Iar ele erau considerabile. Un exemplu: revista „Femeia Moldovei”, cea mai populară ediție periodică a anilor 1970-1990, apărea întru-n tiraj de cca 360 000 de exemplare. Venitul anual trecea de 850 000 de ruble, ceea ce însemnă aproape un milion de dolari. Era venitul unui kolhoz fruntaș, pentru care președintele gospodăriei devenea pretendent la steaua de Erou al Muncii Socialiste. Tiraje similare avea și revista „Chipăruș”, iar cea mai mare parte a ziarelor cotidiene depășeau 100 000 de exemplare. Așa cum abonarea era pentru toți cetățenii sovietici mai mult obligatorie, decât opțională, presa era o importantă sursă de venit a Bugetului sovietic, desigur, după comerțul puternic accizat cu votcă, țigări și armament.
Prin faptul că edificiul a purtat încă din stadiul de proiectare denumirea de Casă a Presei (rus.:Дом Печати), autoritățile sovietice au recunoscut, în fapt, aportul financiar definitoriu a muncii jurnaliștilor la construcția lui. După intrarea în exploatare, el a rămas la balanța unei direcții (управление делами) a Sovietului Miniștrilor, pentru că centralizarea proprietăților era în norma sacră a regimului dictaturii proletariatului și nu putea fi dată pe seama jurnaliștilor, a unei instituții reprezentative a lor. Dar lucrul acesta se prezuma, fiindcă plata pentru chiria spațiilor era ca și neexistentă pentru instituțiile de acolo tocmai din considerentul că locația aparținea celor care lucrau în ele, adică poporului muncitor, adică jurnaliștilor.
Problema proprietății a apărut după cucerirea independenței, care, amintim aici, s-a făcut datorită curajului, cunoștințelor, riscului și prețului de sânge plătit de scriitori și jurnaliști. Ea a apărut la începutul anilor 1990, atunci când inflația a depășit 2000%, populația a sărăcit, tirajele au scăzut, veniturile instituțiilor de presă s-au subțiat și direcția respectivă a Guvernelor „democrate” ale Republicii Moldova Independente au început să aplice politica tarifelor la chirie ca bâtă politică împotriva presei independente. Așa a început politica ingrată de transformare a esenței acestui edificiu: din Casă a Presei – în clădire de comercializare a spațiului de birou. Făptuitor – Guvernul Republicii Moldova.
Din 1994 în apărarea intereselor instituțiilor de presă s-a implicat Uniunea Jurnaliștilor, chit că și ea avea la parterul clădirii un spații de peste 400 metri pătrați în nemijlocită proprietate peste care începuse să planeze pericolul exproprierii ilicite. Pericol, care s-a dovedit de neevitat în condițiile justiției corupte. Uniunea Jurnaliștilor a testat ani în șir capacitatea de instituție de bună credință a Guvernului.
Testele au depistat pozitiv- adică zero bună-credință. Zero gândire în interes public, zero recunoaștere a importanței breslei jurnalistice în procesele de construcție democratică a societății. Toate propunerile au fost trișate, iar trimiterile la situații similare rezolvate în interesul jurnaliștilor de guvernele altor republici ex-sovietice, pur și simplu ignorate. Între mandatul agrarianului Sangheli (1993-1998) și cel al „democratului” Filip (noaptea de 20 ianuarie 2016 și până în prezent) este distanță de 25 de ani, dar între mentalitatea lor de prim-miniștri ai Guvernului Republicii Moldova nu există nicio deosebire. Cel puțin în atitudinea față de presa independentă și jurnaliști.
Mai mult, retrogradul nomenclaturist sovietic Sangheli a ros ca o cârtiță fundamentele presei independente, dar el nu a îndrăznit să o alunge din Casa Presei, pe când „reformatorul democrat pro-european” Filip a mers până la capătul nesăbuinței, „curățând” Casa Presei de presă și alungând din spațiile ei Uniunea Jurnaliștilor. A făcut-o cu mâna sistemului judecătoresc de la picior, acoperindu-se cu așa zisa independență a acestei potăi jegoase ca și în cazul cel mai recent al anulării alegerilor din Chișinău.
E de înțeles fapta dacă ținem minte că acest Guvern este al Marii Corupții. Iar Marea Corupție este pragmatică în felul ei mârșav de a fi. Asta face Filip în spiritul pragmatic al mafiei din jurul Partidului Democrat care l-a montat în fruntea Executivului: extermină cât poate de eficient concurența pe domeniul mass-media în care șeful lui de partid, Plahotniuc, deține monopolul. Că e Casa Presei, că e Uniunea Jurnaliștilor, că e săptămânalul „Cuvântul”, că e radio „Vocea Basarabiei” nu are nicio importanță. Pragmatismul mafiot are o singură soluție: orice poate aduce vigoare jurnalismului independent trebuie strangulat; totul ce nu se supune clanului trebuie distrus.
Fidelă acestui principiu blestemat, Guvernul Filip se pregătește zilele acestea să dea ultima lovitură: să șteargă urmele unui așezământ „creat pentru o activitate de folos obștesc”, constituit neformal, dar care a jucat un rol istoric deosebit în destinele jurnalismului, în special, și ale Republicii Moldova, în general. Casa Presei, ca denumire a Întreprinderii de Stat, urmează să fie înghițită de o direcție a Cancelariei de stat. Ea va fi de acum încolo ceea ce este în realitate din mila nesăbuitelor guvernări anti-presă – un imobil oarecare de dat în chirie. Dar poate și de scos la mezat într-o perspectivă nu prea depărtată. Că este o bucată tare apetisantă pentru soiul de „pragmatici” care se pricep să fure Aeroportul, un Miliard din visteria statului și să transforme în zdreanță vandabilă un respectabil și de folos așezământ.
Valeriu Saharneanu
