După cum era şi de aşteptat, startul campaniei de colectare a semnăturilor pentru înaintarea candidaţilor la funcţia de preşedinte al Republicii Moldova nu a prins lumea nepregătită. Or, dacă în alte domenii de activitate ne mişcăm cu viteza melcului, când vine vorba de demagogie, pardon, de politică, mulţi dintre noi sunt primii, ca păduchele în frunte, cum zice înţelepciunea populară. Drept confirmare vine şi starea de alertă de la Comisia Electorală Centrală (CEC), care a ţinut cu greu piept doritorilor de a face fericită această republică şi de a demonstra că încă nu totul s-a furat, pardon, nu s-a pierdut, inclusiv speranţa. Ba mai mult, un eventual concurent electoral (zic „eventual”, fiindcă nimeni încă nu a fost înregistrat la CEC) a putut să înregistreze un record mondial, care va fi greu de repetat, darămite de bătut — în ceva mai mult de 24 de ore a putut să adune peste 29.000 de semnături (!!!) în favoarea şefului de partid… Ceilalţi au rămas mult în urmă şi se află încă în căutarea „baremului” de minimum 15.000 de semnături pentru a intra în „grupul selecţilor”, dar nu despre aceasta am dorit să vă spun, dar despre faptul că, în opinia mea, candidaţii (numărul cărora se apropie de 20) se împart în patru grupuri distincte.
Grupul întâi: candidaţii cu şanse. Pe de-o parte, numărul lor este foarte mic — patru, cu indulgenţă, iar pe de altă parte, prezenţa lor în acest grup nu înseamnă că sunt şi cei mai destoinici, deoarece unii dintre ei sunt nişte figuri de conjunctură, dar nu de referinţă. Igor Dodon, de exemplu, are cele mai multe şanse nu datorită faptului că este „cu stea în frunte” (chiar dacă steaua roşie este simbolul partidului pe care îl conduce), dar din cauza (anume „cauza”) că poate să cânte la struna nostalgicilor. Marian Lupu, chiar dacă este cel mai mare din Partidul Democrat, la figurat, nu şi la propriu, nu cred că este mai breaz decât Pavel Filip sau Monica Babuc. De aici şi presupunerea unor analişti politici, precum că nu Marian Ilici este găina care poate face oul de aur. În ce priveşte tandemul Maia Sandu-Andrei Năstase lucrurile rămân incerte şi şansa ar putea să se transforme în neşansă, dacă ambii se vor declara „unici şi irepetabili”. De altfel, în alte împrejurări ar fi fost mai bine ca ambii să se înscrie în cursă, pentru ca electoratul să facă alegerea, dar nu criteriile efemere.
Grupul al doilea: candidaţii care merg pe principiul olimpic — importantă este participarea, dar nu victoria sau pe ideea cocoşului care aleargă după găină: dacă n-o ajung, măcar mă încălzesc niţel. Lider al acestui „eşalon” (cel mai numeros şi mai pestriţ, de altfel) l-aş numi pe Dumitru Ciubaşenco care, la fel ca Dodon, nu este rupt din soare, dar are în spate un partid cu un lider carismatic (trebuie să recunoaştem acest lucru), care mereu spune nu ceea ce trebuie, dar ceea ce doreşte să audă urechea electoratului şi boşii de la Moscova. Interesant mi se pare faptul că, deşi Kremlinul a mizat pe altă „mârţoagă”, Renato Usatâi dă din coate mai departe. Cu părere de rău, din „grupul olimpicilor” fac parte şi unioniştii cu ştate vechi — Mihai Ghimpu, Vitalia Pavlicenco şi Ana Guţu. Şi de data aceasta dreapta a demonstrat că lozinca despre „unde-i unu nu-i putere…” pentru ei nu înseamnă nimic.
Grupul al treilea: candidaţii care pun beţe în roate sau sateliţii unor forţe politice obscure. Cu o încăpăţinare demnă de fapte mai bune, aceşti politicieni de ocazie (gen Roman Mihăieş sau Ion Dron), în loc să dezmetecească oamenii şi să le explice cine şi ce doreşte de la ei, încurcă şi mai rău iţele. Dându-şi bine seama că rezultatul lor la scrutin nu va fi mai mare decât 0,0001 la sută, aceştia îşi toarnă linguriţa cu dohot şi demonstrează cu prisosinţă că „nu toată musca face miere”. De altfel, în acest grup este şi un candidat, Oleg Brega, care nu poate fi pus în aceeaşi oală cu ceilalţi măcar din simplul motiv că pune beţe în roate nu doar în campaniile electorale.
Grupul al patrulea, cel mai puţin numeros: candidaţii care vor boicota alegerile. Până acum doar un singur partid, PCRM, şi-a anunţat această intenţie şi acest lucru poate fi înţeles — din „brigada” lui Vladimir s-a ales doar praful şi pulberea. Deşi, la o adică, angajarea în scrutin a „babacului” putea însemna un semn rău pentru unii concurenţi electorali, or lumea încă nu l-a uitat pe Vladimir Nicolaevici şi ar fi dorit să-i mai dea o şansă.
În fine, colectarea de semnături şi înscrierea în cursă a candidaţilor încă nu s-a încheiat şi fiecare din grupurile menţionate mai sus ar putea să se mai „căpătuiască” cu alte nume sonore sau cu persoane mai puţin cunoscute. Nu de alta, dar multă lume de la noi a înţeles că astăzi a face politică nu înseamnă a căra pietre şi că este rău acel cetăţean care nu doreşte să ajungă preşedinte. Probabil, „profetul” Vladimir Lenin, când a spus că „va veni timpul când fiecare bucătăreasă va putea conduce statul”, a avut în vedere anume acest colţ al lumii.
