Pentru a 27-a oară de la destrămarea URSS, Republica Moldova îmbracă straiele de sărbătoare, își vopsește buzele, ascunde gunoaiele pe sub preșuri, mimează o concordie dintre cetățeni și guvernare și, cu mare tam-tam, sărbătorește independența. Se rostesc multe cuvinte măgulitoare, se aduc multe laude nemeritate, se desenează scenarii optimiste, se aruncă la stânga și la dreapta cu titluri onorifice, se pun macaroane pe urechile oaspeților din afară, se dansează și se cântă „ca în vremurile bune”. Scriu între ghilimele aceste cuvinte, fiindcă consider că anume în aceste zile cotele de ipocrizie și fariseism ating granițele maxime și că, în realitate, în acești 27 de ani de așa-zisă independență am demonstrat (la nivel de stat, fiindcă majoritatea dintre noi și-a rezolvat multe probleme, chiar dacă guvernarea mereu ne-a pus bețe în roate) un singur lucru — că suntem de nimic.
Drumurile ni le-au reparat americanii, din bani europeni și japonezi am procurat tehnică agricolă și utilaje pentru rețelele de apă, din partea României am primit în dar sute de autobuze școlare, cu sprijinul guvernului de la București au fost reparate și se mai repară sute de grădinițe de copii și școli…
Puteți să mă considerați nebun și rău intenționat, dar am și eu dreptul la opinie. Nu sunt căzut din cer sau de pe Lună și cunosc bine realitățile de la noi, iar rapoartele optimiste și minciunile care mai de care nu mă mai impresionează. Ba dimpotrivă, mă enervează și mă fac să-mi pară rău că pe parcursul acestor ani am crezut sincer că lucrurile se pot schimba în bine și că etichetările gen „mica Elveție” nu sunt doar un rezultat al imaginației sănătoase a unor oaspeți bine intenționați. Mă enervez și îmi pare rău că mereu am crezut în cineva care ne poate salva și care m-a trădat cu nerușinare. Mă enervez că cei aflați la putere mereu au făcut o politică duplicitară — una pentru uz extern, și alta pentru uz intern. Mă enervez și îmi pare rău să aud cum cineva zice că cei mai buni au plecat peste hotare și că aici au mai rămas doar cei proști și neputincioși. Or, dacă e să fim sinceri și nu ipocriți, trebuie să recunoaștem cu mâna pe inimă — lucrurile frumoase care s-au făcut la noi sunt meritul partenerilor din afară, care au luat de la gura cetățenilor lor și ne-au dat nouă, celor care nici măcar binele făcut nu știm să-l apreciem.
Drumurile ni le-au reparat americanii, din bani europeni și japonezi am procurat tehnică agricolă și utilaje pentru rețelele de apă, din partea României am primit în dar sute de autobuze școlare, cu sprijinul guvernului de la București au fost reparate și se mai repară sute de grădinițe de copii și școli, iar zeci de mii de elevi și-au făcut și își fac studiile peste Prut, primind burse de la statul român… Ce depinde de noi însă nu prea avem cu ce ne lăuda. A(u)m furat miliarde și mereu am avut parte de conducători fricoși și lași. Am avut și avem o clasă politică infantilă și calică, care ne face de rușine. Am mai cârpit câte ceva pe undeva, dar cum am fost coada Europei, așa și am rămas. Albania, care câțiva ani în urmă era ouitsider incontestabil, ne-a făcut deja din mână și peste câțiva ani va deveni membru cu drepturi depline al UE. Ba mai mult, după 27 de ani de independență, RM continuă să se bată cu capul de pereți — ba vrem cu UE, ba mai bună este Uniunea Euroasiatică… În schimb, rămânem bățoși și neîntrecuți la organizarea a fel de fel de festivaluri și concerte. Avem un președinte petrecăreț, care în pauza dintre vizitele în Rusia se avântă în cântece de dansuri, de parcă a terminat totul de făcut. Avem festivaluri dedicate tuturor fructelor și legumelor. Degrabă, probabil, o să organizăm nu doar festivalul plăcintelor în general, dar al plăcintelor cu brânză, cu varză, cu cartofi și cu dovleac, luate aparte. Pentru a distrage atenția oamenilor de la problemele grave, orice metode sunt bune.
Cel mai grav este însă faptul că nu suntem vrednici de ajutorul prietenilor adevărați și pupăm mereu mâna falșilor amici. Am dezvoltat și „modernizat” până la absurd Sindromul Stockolm și am dat naștere Sindromului Chișinău — când acel ajutat scuipă și bate în acel care i-a întins o mână de ajutor. Regretabil faptul, dar mulți moldoveni fac sluj în fața rușilor, care niciodată nu ne-au avut de egali între egali, și-i blamează pe americani și europeni…
În fine, bunica mea avea o vorbă cu referință la sărbătorile laice, multe dintre care erau preferate doar de leneși — „c…l gol înaintea sărăciei”, le zicea ea. Nu zic, Doamne ferește, că Ziua Independenței face parte din această categorie, dar pe mine personal nu mă sensibilizează manifestările dedicate acestei sărbători, iar focurile de artificii — obligatorii în astfel de cazuri! — îmi amintesc mai mult de expresia rusească „пир во время чумы”…
