Era o dimineață prea liniștită și fără acel ger dorit pentru o zi din luna ianuarie. Pe un deal de lângă Cotova, Vitalie Şușu își făcea munca cu abnegație și nesilit de nimeni. Mâna cu atenție roțile bătute cu pământ, pe tractorul albastru de marca “New Holland”.
Deși era brumă, se simțea şîrcîitul tălpilor atunci când mergeai. Pașii parcă o luau la vale și puteai lesne să te întinzi ca pe o plajă de la Hollywood. Câmpiile erau bătute în ceață, iar cerul era pictat pe alocuri ca de Picasso: cu un albastru închis într-un colț, cu un albastru deschis în alt colț, cu niște stele și un oranj ce răsăreau din altă parte a drumului. Ochii fugeau de frumusețea din jur, iar pământul de sub picioare se sfărâma ca un biscuit, căci trecuse cu plugul câteva minute în urmă tractoristul sfios, Vitalie.
Dacă ciuleai urechile, auzeai și un sunet de păsări, un stol care nu prea avea somn la cinci dimineața. Era atât de pustiu de jur împrejur că și unicul copac părea a fi dezbrăcat. Și nu pentru că ar fi iarnă, ci din simplu motiv că era singurul vestnic al câmpului din împrejurimi.
Tractorul condus de Vitalie mergea dolofan și se auzea din depărtare. Îi vedeai, la orizontul crepuscular, farurile aprinse, având ochii lucizi ca ai unei mașini inovativ blestemate de pe lumea cealaltă.
Cu ochii obosiți, cu mâinile bătute de pământ și ger, degete umflate de la volanul masiv care a fost ținut și răsucit de sute de ori toată noaptea, cu un zâmbet și un bună dimineața tărăgănat, ne întâmpină cu întrebarea: “Da’ de ce nu aveți somn”?
Am fost invitată în salon pentru o tură la arat. Trei scări urcate și mai aproape de cer. Hopa și în cabină. La început, eu am fost interogată de dânsul – de ce am ales, totuși, să ajung aici la 5 dimineața și în ziua de duminică, când ar fi trebuit să dorm – apoi, am trecut încet la profesia mea de reporter.
Prima dată eram în cabina unui tractor modern, cu multe butoane și o magnetolă atârnată în colț, care îngâna o melodie în limba rusă. Mai în glumă, mai în serios, am decis să aflu drumul parcurs de Vitalie, până a ajunge pe acest tractor nou și modern.
Cu un pic de nostalgie în glas, dar fericit că cineva vrea să-i afle istoria, Vitalie a povestit că drumul său în această meserie a fost plin de întorsături, urcușuri și coborâșuri.
„Tractorist am ajuns, nici nu știu cum să zic… După ce am terminat 11 clase, părinții voiau să învăț ce își doreau ei, dar eu visam să fiu șofer de curse lungi. Am încercat mai multe școli, dar nu-mi plăcea nimic. Tata, într-o zi, mi-a tras o bătaie și mi-a zis: „Hai la lucru!”.
A lucrat câteva luni la fermă. Era atât de greu că și-a dat seama imediat că trebuie să schimbe îngrijirea vacilor pe altceva. Împreună cu un coleg, care îi era vecin și bun prieten, au mers la școala profesională din Zgurița.
“Mi-am încercat acolo norocul. Credeam că locuri nu mai sunt, dar am greșit. S-a găsit loc și pentru mine, doar că, am ales să învăț profesia de tractorist. Nici în plan nu aveam că pe viitor, voi fi chiar tractorist”.
După finalizarea școlii, Vitalie a avut parte de provocări. Fiind un băiat tânăr, chipeș și tare năzbâtios, se întorsese înapoi în sat. „Am făcut niște nebunii, m-a luat poliția, eram rău, ca toți băieții de atunci, tânăr și neliniștit. În sat era inginerul colhozului, care cunoștea că am finisat studiile și caut de lucru. M-a sprijinit și mi-a oferit o șansă să lucrez”.
A început ca ajutor de tractorist, având câțiva îndrumători care l-au ajutat să deprindă tainele meseriei. Atmosfera din colectivele de lucru de pe atunci era destul de prietenoasă. “Înainte vedeai 10-12 colective la lucru. Acum, dacă vezi un singur tractor pe câmp, îi bine...” adaugă el cu nostalgie.
Ține minte și acum primul tractor pe care a urcat. Era cu șenile. Nu a muncit mult timp pe acel tractor. După câteva luni a trebuit să plece în armată. La întoarcere a reluat lucrul. Deși a muncit la câțiva lideri, apoi, a fost nevoit să plece și peste hotare, totuși de-a lungul vieții sale a rămas dedicat acestei meserii.
Meseria de tractorist nu a îndrăgit-o din prima, precum ar fi dragoste la prima vedere, ci a descoperit-o treptat. „Lucrul cu tractorul l-am început acum 30 de ani. Pe vremea aceea, un tractorist nu făcea bani, lucra mai mult degeaba, deoarece banii se duceau pe detergent, așa de tare se murdăreau hainele de la motorină și ulei. Bunelul meu, Dumnezeu să-l ierte, era lăcătuș, tata lucra la fermă, iar moșul meu era tractorist. Poate de la el am moștenit dragostea pentru meseria asta”.
Ziua de muncă a unui tractorist începe devreme. Dimineața se verifică uleiul, se suflă filtrele de aer, se face curat prin cabină. Lucrul, dacă începe la opt dimineața, se termină la opt seara, și se ară în jur de 10 hectare pe zi în sezonul rece. În sezonul cald sunt alte trebuințe pe câmp: cultivat, semănat, boronit. Munca este atât fizică, cât și mentală, povestește dânsul. Ochii obosesc de la concentrarea pe câmp, iar zgomotul continuu al motorului, care îți bubuie până în creier, face parte din peisajul cotidian.
În timp ce întoarce tractorul pentru a trage o nouă brazdă, își aduce aminte de anii ‘80-‘90: „Tractoarele de atunci și cele de acum sunt ca cerul și pământul. Pe vremuri lucram cu T-70. Motorul se auzea tare, trăgea, vântul te biciuia toamna. Vara te încălzeai prea tare, căci nu exista aer condiționat, iar iarna îți trebuia o haină groasă și tot mai groasă, că îți părea că viscola zăpada în interiorul tractorului”.
Modernizarea a adus confort și eficiență, recunoaște Vitalie. Tractoare precum „Case” și “New Holland” au cabina climatizată, sisteme avansate de ghidare și alte facilități, care fac munca mai ușoară.
Această meserie, profund legată de pământ și de tradiția agricolă, este nu doar o profesie, ci o necesitate pentru agricultura din Republica Moldova, conchide Vitalie Şuşu.
O confirmă și situația locurilor vacante pentru funcția de tractorist în Republica Moldova, conform datelor furnizate de ANOFM. La finalul anului trecut, multe dintre raioanele țării au raportat zero posturi vacante pentru funcția de tractorist. Doar câteva raioane, cum ar fi Leova (5 locuri), Criuleni (2 locuri), municipiul Chișinău (5 locuri) și Nisporeni (6 locuri), au avut cerere pentru această funcție.
Vitalie afirmă că tinerii nu vor să lucreze chiar dacă termină școala de tractorist, deoarece iau calea pribegiei spre Europa. “Viitorul pare să fie în mâinile tehnologiei. Acum au apărut tractoarele fără șofer. Cred că în 10 ani vor ajunge și la noi. Dar până atunci, să fim sănătoși și cu pace,” spune el.
Anii petrecuți în Rusia i-au adus lui Vitalie o bogăție de experiență. Acolo a văzut pentru prima dată tractoare mari și moderne, care făceau munca mai ușoară. A participat la seminare de calificare și a învățat multe tehnici noi. După părerea tractoristului, succesul în această meserie înseamnă disciplină și dedicație.
„Să faci totul la timp, să fie perfect ca să placă întâi la director, dar mai ales ție. Cine începe meseria asta trebuie să înțeleagă că nu-i ușor, dar e frumos. Este o legătură între om și pământ care nu se poate descrie în cuvinte. Eu, de exemplu, mă uit la câmpul arat și simt că am contribuit cu ceva la lumea asta. Nu doar pentru mine, ci pentru toți cei care trăiesc din roadele pământului.”
De opt ani, lucrează la liderul din satul Șeptelici, Constantin Andriuța. Se mândrește cu șeful său. La rândul său, și Constantin Andriuța a vorbit cu multă mândrie despre așa un brav și harnic lucrător ca Vitalie Șușu, dar și despre dificultățile de a găsi oameni pricepuți pentru această profesie vitală agriculturii.
„Am lucrat cu mama lui, cu tata lui, îi cunoșteam bine. O familie de oameni muncitori, corecți, respectați de toți din sat. Mama lui, foarte harnică, ne-a câștigat admirația. Așa că, pe baza reputației lor, l-am știut și pe fecior – un băiat bun, educat, respectuos. Îl cunoșteam de mic, dar înainte să-l angajez, am aflat despre el și de la alții, că e priceput și cu caracter. A lucrat în altă parte înainte, dar când l-am invitat să ni se alăture, a venit, i-a plăcut ce i-am propus și a acceptat”.
În opinia liderului din Șeptelici, un tractorist nu este doar un șofer, ci un adevărat specialist: „Un tractorist bun trebuie să aibă simțul de a înțelege tractorul. Să știe cum lucrează mașina, ce trebuie făcut, când să intervină, și să nu scape nimic. Nu e suficient să te urci și să învârți volanul, cum fac mulți. La ziua de azi, tehnica e foarte scumpă. Dacă nu angajezi oameni pricepuți, care să o înțeleagă, riști să pierzi mulți bani. Tractoarele moderne nu pot fi date pe mâna oricui”.
Profesia de tractorist, cunoscută acum sub denumirea modernă de operator la mașinile agricole, este esențială pentru agricultură, iar cererea pentru această meserie pe piața muncii din Republica Moldova este tot mai mare, admit experții.
Mircea Cherdivară, directorul școlii profesionale din orașul Râșcani, subliniază că profesia nu doar că și-a păstrat relevanța, dar este și una dintre cele mai căutate printre meserii. Totuși, sectorul se confruntă cu un deficit acut de tractoriști.
„Majoritatea tractoriștilor sunt de vârsta 50+. Respectiv, în viitorul apropiat, lipsa lor se va resimți încă mai mult. Deja avem solicitări numeroase din partea agenților economici, la care nu putem face față”, spune Cherdivară.
Totuși, provocările sunt numeroase. Lipsa elevilor este o problemă acută, pe care Cherdivară o atribuie natalității scăzute și migrației masive a tinerilor. „Școlile care nu au cel puțin 300 de elevi nu sunt competitive. Bugetele alocate de stat sunt suficiente doar pentru cheltuielile curente, dar nu permit dezvoltarea instituției”, adaugă acesta.
Profesia de tractorist nu face discriminare de gen. La școala profesională din Râșcani au absolvit de-a lungul timpului și fete. „Prin anii 1997-1998, am avut o absolventă care acum este polițistă. Toate meseriile din sistemul profesional sunt deschise pentru fete și băieți”, subliniază directorul.
Deși agricultura trece printr-un proces de modernizare, iar tractoriștii buni sunt la mare căutare, această meserie nu riscă să dispară în următorii 10-15 ani, e de părere Mircea Cherdivară. “Cererea pentru operatori calificați rămâne constantă, iar modernizarea echipamentelor face această profesie atractivă pentru tineri”.
Și tractoristul Şuşu își pune speranțele în viitorul acestei meserii. Cu ochii obosiți, după o noapte de arat fără pauze, trage cu grijă ultimele brazde spunând:
„Visul meu este ca fiii mei să continue munca asta. Nu neapărat să fie tractorist ca mine, dar să respecte pământul și să vadă valoarea muncii agricole. Pământul nu cere mult. Cere respect și puțină grijă. Dacă îi dai asta, el îți dă înapoi cu vârf și îndesat. Poate de aceea nu m-am plictisit de meseria mea nici după atâția ani. Pentru mine, fiecare brazdă arată altfel și fiecare zi pe câmp este o poveste nouă,” încheie el, cu modestia unui om care și-a găsit locul în lumea pe care o modelează zi de zi.
