Înainte de a purcede la lucruri mai „complicate și mai contradictorii”, aș vrea să încep acest editorial cu o felicitare pentru acele care ne fac viața mai frumoasă și mai cu sens — mame, soții, fiice, surori, bunicuțe, soacre, nepoate, strănepoate, străbunicuțe, prima învățătoare, colege, vecine și alte categorii de doamne și domnișoare care alcătuiesc partea frumoasă a omenirii, să le doresc să păstreze mereu cele patru caracteristici ce le fac deosebite — sensibilitatea, frumuseţea, tandreţea şi fineţea.
Cu ocazia sărbătorii de 8 martie Vă aduc tuturor și fiecăreia în parte cel mai frumos buchet de flori primăvăratice și Vă adresez cele mai alese urări de sănătate, fericire, prosperitate şi realizarea tuturor viselor frumoase…
Revenind la teme mai prozaice și departe de a fi considerate incontestabile, aș vrea să-mi spun și eu părerea despre câștigătorul din anul acesta al ediției republicane (în nici un caz naționale) a concursului Eurovision. Nu de alta, dar evoluția grupului DoReDos, care nu este un novice pe scenele unor astfel de concursuri, a stârnit un val de reproșuri și învinuiri, mai mult sau mai puțin fondate, un val de (dez)aprecieri, care nu au nimic comun cu muzica și cu frumosul și care au menirea să ne dezbine în continuare și să ne facă să rămânem în continuare ostatici ai răului și urâtului. Chiar dacă evoluția celor de la DoReDos a fost apreciată la cote maxime de membrii juriului profesionist (cu excepția unuia dintre ei), ceea ce nu s-a mai întâmplat la astfel de „competiții” care lasă destul loc pentru speculații și manipulări, s-au auzit multe voci contestatare și mai multe păreri care vin din alte domenii decât muzica. Cu părere de rău, mulți dintre noi au judecat cele întâmplate mai mult cu inima decât cu capul. Nu de alta, dar se creează impresia că unora le este în pălărie de faptul cine ne va reprezenta la acest concurs poate nu atât de prestigios, dar cu o încărcătură ideologică aparte.
De altfel, grupul DoReDos poate fi considerat păcătos din două considerente: unu — cei trei sunt născuți la Râbnița, în regiunea transnistreană a Republicii Moldova (!!!) și doi — aceștia au fost văzuți, la Soci, într-o poză cu drapelul separatist în mână. Primul „păcat” trebuie să-l iertăm, fiindcă nimeni dintre noi nu poate alege când și unde să se nască, iar cel de-al doilea păcat (observați că nu am luat cuvântul între ghilimele) ține de obrazul celor trei — Serghei Mâța, Eugen Andrianov și Maria Djundiet, care, cu siguranță, știu pe ce lume trăiesc și nu se pot ascunde după deget, iar bâiguiala lor, la un post de televiziune de la Chișinău, cum că „s-a apropiat cineva, un fan al separatiștilor de la Tiraspol, cu steagul și i-a rugat să facă o poză” mi s-a părut și mie cusut cu ață albă (până la urmă, sunt fete și flăcăi mari), dar… și acesta lasă o portiță pentru iertare. Or, în cadrul aceleași televiziuni, DoReDo-șii, care au absolvit Academia de Muzică de la Chișinău și care actualmente locuiesc în capitală, aproape că au fost gata să jure cu mâna pe Biblie că întotdeauna au evoluat cu mândrie sub tricolor și că vor face acest lucru și la Lisabona. Eu, poate și naiv din fire, îi cred și sper că așa o să fie…
Pe de altă parte, cine a avut ochi să vadă și urechi să audă au putut sesiza că în cadrul aceluiași concurs au fost artiști care s-au născut „unde trebuie”, dar care vorbeau într-o „moldovenească” pocită (apropo, tinerii de la Râbnița vorbesc o română aproape perfectă). Sau nu cunoaștem oare noi cazuri când chiar unii aleși ai poporului se prezintă la ședințele oficiale îmbrăcați în tricouri cu simbolurile altor state? Ca să nu zic de membrii juriului, care nu pot fi învinuiți de păcatul că joacă la două capete și că sunt fani ai regimului de peste Nistru. Și, dacă doriți, vă mai propun un „argument-beton”: piesa cu care DoReDos a luat primul loc mi se pare foarte reușită și există șanse ca Republica Moldova chiar să câștige concursul. În așa caz, acei care au furat miliardul vor fi nevoiți să bage adânc mâna în buzunar și să construiască o Sală de concerte acătării.
Și încă ceva. Faptul că suntem mai rânzoși decât ar fi nevoie nu este o noutate, fiindcă noi, românii, am putut mereu să ne punem poalele în cap și să ne batem „frățește” de să sară surcelele. În acest context, foarte plastic s-a exprimat Mircea Dinescu care, comparând politica cu fotbalul, a zis că fotbalistul poate să joace la echipe rivale, dar când este convocat la națională trebuie să tragă la aceeași căruță și să slujească aceluiași steag și imn. Europarlamentarii români însă nu țin cont de acest deziderat, de aceea „selecționata” României din structurile europene a devenit „ciuca bătăilor și și a miștourilor”. Sau Dvs. considerați cu nu este așa?
Abonează-te la canalul nostru Youtube!
