Îi schimbau pe aceştia. Veneau alţii mai şireţi, mai dibaci, te luau de o parte, îţi şopteau la ureche “tainele” lor, dar eu le dădeam acelaşi răspuns, mai “discret, mai conspirativ”. Judecătorul de instrucţie îi chema zilnic, la raport, pentru reacţiile mele. Aşteptam să mi se aducă vreo acuzaţie, dar nimic. Toate chemările acestea aveau loc numai noaptea. Eram întrebat de numele partizanilor din judeţ.
Le-am spus că noi nu am fost o organizaţie conspirativă, ci organizaţie deschisă, publică. Aproape în toate satele la conducere erau ţărănişti-sterişti. Gazeta locală — organizaţie oficială comunistă din Soroca (?) a dat un comunicat că steriştii nu sînt comunişti şi că lumea să nu confunde comuniştii cu steriştii. După aceasta aproape toţi fruntaşii sterişti au fost arestaţi şi deportaţi. După lege şi instrucţiuni, un enkavedist putea ţine un individ arestat 8 luni şi în acest timp trebuia să formuleze şi să documenteze acuzaţia pentru condamnare sau să pună în libertate individul. Pentru mine acest termen expira în luna mai 1941. Eram un individ foarte incomod pentru N.K.V.D. În această discuţie ne-au apucat solemnităţile aniversării revoluţiei — 7 noiembrie. În acea zi, după ceaiul de dimineaţă, am fost scos la poartă, îmbrăcat de drum. La poartă mă aşteptau doi soldaţi zdraveni, înarmaţi cu revolver.
Era “convoiul personal” care trebuia, tocmai în această zi, în bătaie de joc, să mă ducă pe jos pe străzile oraşului la N.K.V.D. Au spus că vom merge potrivit, dar un pas la dreapta sau la stînga se considera fugă şi vor trage fără nici un preaviz. În general, convoiul personal se considera ca ceva foarte problematic. Puteam să mă trîntesc jos şi să cer fiare la picioare, pentru a nu fi învinuit de fugă şi consecinţele ei, cum a făcut la Tighina ţărănistul bănuit tot timpul de comunism — Moisei Zipştein. Dar mersul pe jos, după atîta înţepeneală în celulă, îmi surîdea, apoi chipul deschis şi vioi al celor doi băieţi îmi inspira încredere. Am spus: “Mergem”.
Am pornit: un rus cu pistolul în mînă, înainte, apoi eu şi după mine, celălalt rus tot cu pistolul în mînă. După o bucată de drum, convoiul părăseşte drumul şi porneşte de-a dreptul pe cărarea ce duce la podul peste rîpa cea mare ca o prăpastie “Podul dracului”. Am simţit furnicături în spate. Cel din urmă putea puţin să lunece cu piciorul spre mine şi era sfîrşitul meu. După ce am trecut cu bine podul, am cerut o mică “peredîşcă”, răsuflare.
După aceasta nu mai era nici o primejdie. Lumea de pe stradă se uită la mine, dar nu mă cunoştea, căci îmi crescuse barbă. Am ajuns cu bine la N.K.V.D. M-a băgat în sala arestaţilor. Uşa nu s-a încuiat. Pe săli, nimeni. Prin geam se vedea portiţa deschisă spre stradă. Nu eram nebun să profit de această ocazie, dar vădit lucru, se conta pe aceasta. După puţin timp am bătut la uşă, căci aveam puţină treabă după atîta mers, aproape 2 km. A venit primul “operaţionic” care se ocupa de dosarul meu şi conducea toată cercetarea. Mi-a spus: “Nu avem pe nimeni. Vă conduc eu”. Am exclamat: “Vî, grajdanin sledovateli, dar se poate aşa ceva?” — “Nu-i nimic, — mi-a spus el, aştept afară”. Am plecat singur ia W.C., care nu era departe în curte. M-am întors şi am intrat din nou în camera neîncuiată. Am aţipit puţin, ceea ce mi-a făcut mult bine.
* În text este păstrată ortografia originalului.
Citiți AICI și celelalte părți ale articolului.
Gheorghe I. Lupașcu, fost prefect al județului Soroca în anii 1929-1940
