Tableta de vineri
Îmi dau bine seama că nu este cea mai grea întrebare pe care aș putea să v-o adresez, de aceea știu bine că multă lume o să răspundă prin sacramentalele deja fraze „…hai, altă întrebare” sau „…de-atâta”, iar dacă pe cineva interesează și părerea mea, chiar vă rog să vă înarmați cu nițică răbdare și să luați această pastilă, or, vorba parafrazată a lui Virgil Ianțu, — puneți mâna pe un ziar, că nu urzică.
Așadar, astăzi vă propun spre discuție declarația demnă de toată admirația a ministrului Igor Șarov și comportamentul de rahat și profund de lacheu al unor artiști, ziși și „ai poporului”. Cu o singură precizare: personal nu am nimic nici cu unul, nici cu alții, numai că ministrul democrat m-a surprins plăcut, iar unii artiști (nu toți, trebuie să recunosc, fiindcă unii chiar au meritat ceea ce au primit, după ce l-au slujit pe președinte „ot” i „do” — pentru cititorii noștri de la Buzău o să traduc — „de la” și „până la”) m-au convins încă o dată că deseori sub straiele naționale se ascund niște cameleoni și niște oportuniști, care în afară de favoruri gratuite și rublă (anume „rublă”, dar nu „leu”, fiindcă în jargonul lor anume această unitate de măsură contează) nu recunosc nimic… Astfel, voi începe-o cu artiștii, fiindcă ei sunt acum în gura lumii și nu neapărat pe motiv că cineva s-ar bucura de aprecierea venită din partea președintelui Dodon. Ba dimpotrivă. Or, după ce un grup de persoane cu auz muzical (artiști, adică, dar nu pot să repet acest cuvânt de atâtea ori) au mâncat mămăligă, au băut vin și s-au pupat cu Dodon la un eveniment pretins patriotic, ca pe urmă să fie blamați de acei care fac diferența între adevăr și minciună, între cumsecădenie și ipocrizie, a venit timpul altora ca să calce pe aceeași greblă și cu aceleași consecințe. Nu știu dacă nu cumva ordinile, medaliile și titlurile primite nu le-au ars palmele și gâtul, dar spectacolul grotesc la care am fost martori nu poate fi șters cu buretele. Priveam, bunăoară, la chipul nevinovat și slugarnic al lui Sandu Grecu (da-da, acel Sandu Grecu care era sarea și pipierul multor adunări și mitinguri patriotice. Apropo, am un coleg, la fel Sandu Grecu de la Călărași, și-l consolez dacă cineva ar încerca să-i confunde), care se topea în fața lui Dodon și era gata să-l sărute „vzasos” (pentru buzoieni — „pe buze și pe limbă”) și-mi venea să mă pișc de nas — oare nu cumva visez urât? Ce-i drept, ulterior mai mulți participanți ai acestor evenimente s-au justificat, bâlbâindu-se și explicându-ne că nu au știut unde se duc și ce fac, dar… cine i-a crezut?
Știu că cineva nu va fi de acord cu mine și mă va condamna — chipurile, ce importanță are din mâna cui primești medalia sau ordinul, important că le meriți. Contează că îl meriți și că a venit gloria și slava și pe ulița ta. Ba da, domnilor, are importanță și mare importanță. În primul rând, astfel de noțiuni cum ar fi „cavaler al cutărui ordin” sau deținător al titlului de „artist al poporului” sau „artist emerit” au plecat în istorie odată cu comunismul și se păstrează numai în regimurile mirositoare a naftalină. Am spus-o și mai repet: ați auzit vreodată despre așa „noțiuni” ca „Artist al poporului din Germania” sau „Artist emerit al Japoniei”? Și dacă la ei așa ceva este un nonsens, de ce la noi se consideră o normalitate? În al doilea rând, am dubii și în ceea ce privește meritele unor oameni care vor să pară mai buni și mai talentați decât sunt în realitate, fiindcă prezența fularului la gât, a gecii din piele, a bărbii stufoase sau a cheliei nu te transformă automat în actor, arhitect, rocker sau arbitru de fotbal… Alții m-ar întreba, probabil: dar ce puteau să facă bieții artiști dacă într-adevăr ori n-au știut unde merg sau au știut unde merg, dar au crezut că le va trece-merge. Nimic mai simplu — să procedeze cum au procedat câțiva tineri studioși care au refuzat să primească pomană, fiindcă au înțeles perfect mesajul unor astfel de gesturi – acel care dă cu o mână îți ia cu două. Sau, așa de naivi au fost artiștii și nu au înțeles că este vorba de niște matrapazlâcuri preelectorale ieftine? Sau, poate, noii laureați cred că au devenit mai ai poporului decât au fost? Pe naiba, poate invers…
Iată de ce, în opinia mea pe care nu o impun cuiva, Doamne ferește, este mai bun și mai frumos ministrul Șarov decât actorul Grecu și K. Declarația lui în adresa unor reprezentanți ai autorităților puterii din Republica Moldova, care prin comportamentul bădărănesc știrbesc principiul unui stat democratic, nici pe departe nu sunt o mostră de eroism, dar… în condițiile noastre și această este o performanță. Performanță care, foarte probabil, nimeni sau puțină lume o va repeta.
