După ce socialiștii și-au revendicat toate posturile-cheie în stat, iar partenerii lor de coaliție se mulțumesc cu rolul de pasageri de ocazie a celor care iaca-iaca vor pune mâna și pe ultima redută importantă rămasă „neadjudecată” — Primăria Chișinău, Igor Dodon tot mai des și mai des pedalează pe ideea semnării unui nou Acord de colaborare (absolut nefirească!) dintre ACUM și PSRM. Ba mai mult, acest îndemn seamănă mai mult cu o neobrăzare crasă în preajma alegerilor locale, cu o sucire de mâini, cu o sfidare a bunului-simț, cinică și ipocrită, cu o dragoste cu de-a sila, dacă doriți. De altfel, acest Acord ar însemna doar o simplă formalitate, fiindcă socialiștii oricum fac tot ceea ce doresc și ce le trăsnește prin cap (vezi cazul „alegerii” președintelui de la Curtea Constituțională) și-i „scarpină” pe partenerii de coaliție pe unde îi prind. De exemplu, ceva vreme în urmă, Dodon a declarat că nu-i place cum lucrează unii miniștri din guvernul Maiei Sandu și că degrabă am putea asista la unele remanieri. Pe de altă parte, cei din blocul ACUM, cu mici excepții (Lilian Carp, Octavian Țâcu, Iurie Reniță și… cam atât), au lăsat-o mai moale și nu și-au prea manifestat dezacordul cu mai multe acțiuni reprobabile ale partenerilor de coaliție, limitându-se la unele „cartonașe galbene” asemănătoare unei înțepături de țânțar. Or, deloc întâmplător a rămas, bunăoară, neelucidat cazul cu vizita (ne)oficială a lui Șoigu la Chișinău sau renovarea din bani publici, la dorința lui Dodon, a monumentului din fața Academiei de Științe.
Ce-i drept, componentele Blocului ACUM au opinii cumva diferite când vine vorba de semnarea unui nou acord cu PSRM. Andrei Năstase, bunăoară, afirma zilele acestea că semnarea unui astfel de document nu este necesară, fiindcă „am demonstrat că suntem oameni de cuvânt” și că „solicitările și aşteptările oamenilor sunt mai importante decât tot felul de acorduri”. O fi și așa, nu zic, dar această declarație aduce mai mult a populism și nu prea este în concordanță cu realitățile. Adică, dacă socialiștii fac ce doresc și fără un acord special, de ce n-ar face-o și în continuare? Cât privește o altă afirmație a lui Năstase, cum că ar fi bun un Acord semnat la nivel instituţional — Parlament, Guvern şi Preşedinţie, ceea ce înseamnă ca în Guvern să fie elaborate proiecte de legi, în Parlament să fie votate şi la nivelul Preşedinţiei să fie promulgate — acesta mi se pare total alogic, fiindcă aceste trei instituții se află în funcțiune nu „de frumusețe”, dar pentru a-și îndeplini atribuțiile de serviciu, fără acorduri adiționale. La rândul său, Maia Sandu este mai loială și mai jovială cu partenerii. ”Acum trebuie să ne înțelegem despre reforma justiției. Este cel mai important subiect în acest acord, pe care îl discutăm deja de câteva săptămâni. Mai sunt câteva lucruri față de care avem opinii diferite. Sper că în următoarele zile vom putea ieși public și începe consultările cu societatea”, declara de curând Maia Sandu. Până una-alta însă, premiera Sandu, de bună voie și nesilită de nimeni, a mai cedat o poziție în fața președintelui Dodon — pentru prima dată în ultima vreme, la Adunarea Generală a ONU, Republica Moldova va fi reprezentată, în acest an, nu de premier, dar de președinte. Doamna Sandu și-a justificat această lipsă la înaltul for mondial pe motiv că este prea ocupată la guvern și că „…am stabilit că discursul de la tribuna ONU trebuie să reflecte ce crede această majoritate. Lucrurile care vor fi spuse acolo sunt convenite de noi toți”. Oare? Și după aceasta mai dorim ca lumea bună să ne ia în serios?
În general, dacă facem abstracție de dorințele socialiștilor și de șovăiala ACUM-iștilor, ideea semnării unui nou acord dintre cele două părți este nu doar total absurdă, dar și foarte periculoasă. Ce înseamnă să semnezi un document, conform căruia te angajezi, printre altele, să nu ataci (bineînțeles, în sensul decent al cuvântului), inclusiv în campania electorală, partenerul? Unde s-a mai văzut așa ceva, ca partidele politice să se tolereze reciproc, fiind constrânse de niște înțelegeri și angajamente efemere? Sau, poate, campania electorală nu mai este cea mai bună posibilitate de a demonstra electoratului că ești mai bun decât alții, nu mai este o platformă de luptă de idei și poate că toate deja s-au decis și noi vom fi doar puși în fața faptului împlinit? De când, mă rog, pro-europenii din ACUM gândesc la fel ca pro-rușii din PSRM? Oare pentru astfel de înțelegeri au votat miile de oameni care încă mai așteaptă schimbarea? Nu era mai bine dacă după căderea lui Plahotniuc se destrăma și această alianță PSRM-ACUM, rău mirositoare și profund dezgustătoare? Întrebări la care cineva trebuie să răspundă, ca să înțeleg și eu, care sunt mai greu la cap, care este sensul adevărat al acestui acord.
Și încă ceva. Vreo lună în urmă îmi spunea un amic, adept înflăcărat al acestei alianțe și unul din liderii locali ai acesteia, că dacă până în toamnă nu vor fi anunțate alegeri parlamentare anticipate, el va ieși cu o declarație publică în care își va anunța demisia. A venit toamna, dar despre alegeri anticipate nici vorbă, ba dimpotrivă — cineva își dorește ca această struțo-cămilă să aibă continuitate, iar căderea (cedarea) Chișinăului (dar, după cum se vede, aceasta se dorește) nu va însemna altceva decât căderea ultimului bastion al democrației. Or, restul este beletristică…
