Ce a apărut mâi întâi: Cetatea, ținutul sau târgul Soroca?

Deși Soroca este atestată de izvoare interne pentru prima dată la 1499 ca cetate, apoi ca ţinut în 1529 şi ca localitate în 1589, ea îşi are începutul cu mult îna­inte de aceste repere cronologice. La începutul sec. al XVIII-lea, în celebra sa lucrare „Descriptio Moldaviae“, Dimitrie Cantemir considera că o aşezare, cetate situată în proximitatea Sorocii, în antichitate purta denumirea „Olchionia“. Dacă e să-l cităm pe mare­le cărturar: în „ţinutul Soroca cel mai de seama e oraşul Soroca, numit odinioară Olchionia, aşezat pe Tyras, sub coline, în câmp, mic el, dar, faţă de obice­iul acelui veac în care a fost zidit, în patru laturi, dar foarte tare şi apărat de foarte înalte turnuri şi durat din cremene, care se găseşte din belşug în dealurile învecinate“. Identificarea unei localităţi sau cetăţi antice pe aceste meleaguri de la Nistru, adică a presu­pusei Olchione, nu a fost demonstrată sau verificată prin investigaţii arheologice. Aceasta rămâne o sarci­na de viitor a ştiinţei istorice.

Care au fost destinele acestor meleaguri, ulteri­or înglobate în ţinutul Soroca? Cercetările au scos la iveală mai multe vestigii referitoare la existenţa unor vechi aşezări pe aceste meleaguri pe parcur­sul „mileniului întunecat“. În linii mari, acestea au împărtăşit aceeaşi soartă cu întreg spaţiul din nordul Mării Negre şi al Dunării de Jos, spaţiu aflat în calea unor numeroase invazii de seminţii dinspre răsărit şi nord, până când aceste meleaguri au fost înglobate, în urma invaziei tătaro-mongole din 1240-1241, în Hoarda de Aur. Stabilitatea instaurată de Hoardă pentru mai bine de 100 de ani, organizarea unui sistem fiscal şi de percepere a birului, a unor taxe vamale au dus la cristalizarea unor structurii regio­nale locale, prin care mongolo-tătarii îşi impuneau dominaţia.

Nu este exclus că aceste structuri s-au suprapus pe altele, locale, mai vechi sau formate pe parcursul stăpânirii mongolo-tătare, structuri care s-au perpetuat sub primii voievozi moldoveni, defi­nite de C.C. Giurescu ca o „veche comunitate socio-teritorială“, de C. Burac – ca „autonomie locală“, iar de Gh. Postică ca „grupuri de aşezări“, „unităţi de obşti săteşti“ de vale, de depresiuni, de codru, care treptat s-au coagulat în „romanii populare“ (după N. Iorga), apoi în structuri social-politice de tip „ţară“, „land“, „zemlia“, care aveau şi o anumită capacitate de apărare, ale căror urme s-au sedimentat în istorie prin posade, movile, piscuri şi horodişti de pe pâraele Căinari şi Ciuhur. Aceste autonomii s-au format şi prin apariţia unor stăpâniri mai importante regio­nale, care erau dominate pe o anumită rază de către puternicii în devenire ai acestor locuri, care răzbat în izvoarele de la sfârşitul sec. xIV şi din sec. xV prin formula „satul unde a fost casa lui …“, „unde a fost …“. În părţile Sorocii este atestată pe la 1491 o aşezare „unde a fost Nasco“, probabil unul dintre stăpânii de odinioară ai acestor meleaguri, precum şi unii cnezi şi vătămani care ar fi fost de prin părţile Sorocii şi odinioară au diriguit aglomerările rurale arătate mai sus.

Treptat s-au cristalizat centre de percepere a dări­lor, s-a format şi s-a consolidat o veche cale comercia­lă care unea ţările din sudul Mării Baltice cu spaţiile nord-pontice şi cele bizantine, drum care venea din­spre nord spre sud şi invers, având puncte de reper, de vamă, popasuri de-a lungul Nistrului. Această cale comercială treptat s-a constituit si a devenit cunos­cută ca „drumul tătăresc”, iar mai târziu ca „drumul moldovenesc”.

După cum întrevede starea de lucruri C. Burac, destul de timpuriu pe la Vadul Sorocii s-a produs o ramificare de căi: atât spre Suceava prin Bo­toşani sau Ştefăneşti, cât şi spre Iaşi prin satul Bălţi şi Vadul Ţuţorei de la Prut. Pe acest drum fie mai timpuriu, fie mai târziu (o dată cât de cât exactă este dificil de stabilit) au apărut de-a lungul Nistrului un şir de centre la o distanţă aproximativ egală unul de altul: Hotin, Soroca, Orheiul Vechi, Tighina, Ceta­tea Albă. De exemplu, Hotinul este menţionat pen­tru prima dată la 1310, Tighina pe la 1408, Orheiul la 1470, iar Cetatea Albă a existat fără întrerupere din cărunta antichitate, când fusese întemeiată co­lonia Tyras de greci, până în plin ev mediu, când a fost înglobată în Ţara Moldovei.

De aici am putea considera că pe drumul de caravane comerciale, dat fiind distanţa destul de mare de la Hotin până la Tighina, am putea admite că pe parcursul sec. XIV – începutul sec. XV trebuiau inevitabil să apară cen­tre de popas, atestate în documente scrise mult mai târziu, cum ar fi Soroca şi Orheiul. Cu atât mai mult că în zona Sorocii era cunoscut de secole un vad prin care se trecea Nistrul de pe un mal pe altul. Pe lângă acestea, observăm că toate cele cinci centre enumera­te mai sus fac parte din toponimele vechi sau chiar străvechi ale căror începuturi şi nume vin din adân­cul secolelor, păstrându-şi numele la fel ca şi marile hidronime (Nistrul, Prutul, Dunărea, Siretul, Oltul ş.a), datorită unei continuităţi de populaţie pe aceste meleaguri, încât apariţia primelor menţiuni docu­mentare ale acestor localităţi, între care şi Soroca, în izvoarele scrise la o dată relativ târzie, după părerea noastră, este de fapt întâmplătoare.

Apariţia şi consolidarea unui centru de exercita­re a puterii asupra unui anumit spaţiu care s-a im­pus şi a devenit cunoscut mai târziu sub denumirea „Soroca” şi, respectiv, „ţinutul Soroca” ne duc spre gândul că acesta s-a constituit paralel şi concomitent cu alte centre asemănătoare de exercitare a puterii lo­cale asupra altor spaţii învecinate Sorocii. La nord, de-a lungul Nistrului, spaţiul administrat de Soroca se învecina cu cel al Hotinului, iar la sud – cu cel al Orheiului. Este interesant să observăm faptul că în extinderea sa teritorială spre răsărit ţinutul Iaşi s-a văzut nevoit să se oprească, delimitându-şi exercita­rea puterii cu alţi stăpâni pe anumite hotare, în special cu cel de la Soroca şi cu cel de la Orhei, ceea ce pare să arate că în devenirea lor aceste ţinuturi s-au profilat paralel şi concomitent.

Cât priveşte cetatea Soroca, despre care s-a scris destul de mult, din lucrările unor reputaţi istorici, ale căror investigaţii au fost sistematizate într-un mod mai fericit de C. Burac, reiese că apariţia unei fortificaţii cu funcţii de apărare şi vamale pe aceste meleaguri s-a constituit în scurtă vreme după înglo­barea acestor spaţii de la Nistru în componenţa Ţării Moldovei către ultimele decenii ale sec. XIV – înc. sec. XV. Este interesantă observaţia aceluiaşi istoric precum că lipsa unei fortificaţii mai puternice, în această perioadă şi chiar pe parcursul următoarelor decenii, în această parte a Moldovei, se datora fap­tului că vecinătatea cu Marele Ducat al Lituaniei nu era însoţită de pericole sau acţiuni duşmănoase.

Într-adevăr, am adăuga noi, zidirea primelor cetăţi de piatră în Ţara Moldovei era legată direct de pericolul care venea din partea Ungariei şi de aceea ele au fost înălţate cu începere din ultimele decenii ale sec. XIV de-a lungul hotarului cu acest regat (Neamţ, Sucea­va, Baia, Siret, Şcheia). Abia mai târziu, când îşi fac prezenţa în părţile de nord şi de est asemenea forţe ca Regatul Poloniei, căzăcimea şi tătarii din Crimeea, apare necesitatea de a consolida hotarul prin con­strucţie de cetăţi şi în părţile de la Nistru ale Ţării Moldovei. Aceste pericole devin tot mai evidente cu începere din domnia lui Ştefan cel Mare, fiind cu­noscute incursiunile tătarilor şi cazacilor din 1469, 1475.

Ceva mai târziu au devenit mai evidente pre­tenţiile de supunere a Ţării Moldovei din partea Im­periului Otoman şi a Ţării Leşeşti. Se pare, în aceste împrejurări în urma incursiunii tătăreşti ce a culmi­nat cu lupta de la Lipnic din 1469, Ştefan cel Mare ia decizia să înalţe sau să consolideze în aceste părţi două cetăţi – cea de la Soroca şi cea de la Orhei – cu înscăunare de dregători domneşti cu largi împuter­niciri de apărare şi administrare a acestor ţinuturi. Dacă în privinţa cetăţii Orheiului avem informaţii certe precum că marele voievod consolidase fortărea­ţa de la Orheiul Vechi şi a trimis aici un prim pârcă­lab al său Radu Gangur la 1470, cât priveşte Soroca lucrurile nu sunt pe atât de clare.

Cu toate acestea, dintr-o sursă de mai târziu, reiese cu destulă claritate că Ştefan cel Mare a luat cam tot pe atunci măsuri de consolidare a citadelei de la Soroca, deşi prima men­ţiune directă a acesteia datează din 1499. Şi că pri­mul pârcălab de Soroca atestat cu siguranţă era Cos­te posadnic. La o cercetare mai atentă izvoarele din epoca lui Ştefan cel Mare şi a urmaşilor săi, în special a lui Bogdan al IlI-lea (1504-1517), par să ne vorbeas­că despre existenţa cetăţii Soroca până la 1499 şi că încă înainte de Coste posadnic cetatea ar fi avut şi alţi pârcălabi sau staroşti. Ipoteza noastră a pornit de la o constatare a lui Nicolae Iorga a unor realităţi din partea de est a Ţării Moldovei, mai exact de împre­jurimile Sorocii din primele decenii ale sec. XVI. Printre altele, el se referea la nişte vânzări de moşii la 1517, pe care le cumpăra vestitul Luca Arbore de la nepoţii lui Căliian, fiind vorba de satul Soloneţ. Nepoţii lui Căliian în frunte cu Taţea, fiica lui Dărman, aveau în proprietate satul Soloneţ de la tatăl lor şi de la bunicul lor Căliian.

Acesta din urmă intrase în posesia Soloneţului la o dată anterioară, când fă­cuse schimb de sate cu Ştefan cel Mare. Astfel, vo­ievodul dădea satul Soloneţ (ţin. Sucevei) şi primea în schimb de la Căliian moşiile Cosaceuţi (ulterior Cosăuţi), Tricinţi, Strijacouţi. După cum reiese din acelaşi document, Ştefan cel Mare, cum numai a in­trat în posesia acestor sate situate în părţile Sorocii, le şi dă „ca să asculte de cetatea noastră, de Soroca («кь нашему градь, кь Copoць»). Din alt do­cument de la Ştefan cel Mare din 29 august 1480 constatăm că acest boier pe nume Căliian este men­ţionat indirect în legătură cu aceea că fiii lui Ivaşco şi Iurie vindeau un rob tătar lui Hărman pârcălab de Cetatea Albă. Din acelaşi izvor mai aflăm că acest Căliian fusese fie într-o dregătorie, fie de origine din Cetatea Albă, fiind numit „Călian din Cetatea Albă“ („Кьлианови от(ь) Белоградь“). Din actul citat mai putem distinge faptul că fiii lui erau pe la 1480 deja pe deplin maturi, dacă puteau să efectueze vânzarea mai sus arătată.

Încercând să facem anumite calcule retrospective, fie şi aproximative, am putea presupune cu uşurinţă că nepoţii lui Căliian, pe la 17 ianuarie 1517, când vindeau Soloneţul, erau deja maturi, intrând la o dată anterioară în stăpânirea acestei moşii. Aceasta ne face să credem că ei s-au născut înainte de 1492 şi că tatăl Taţei, Dărman, fiu sau ginere al lui Căliian, trebuia să se nască cu circa 20-25 ani mai devreme, adică înainte de 1467, iar Căliian – pe la 1437-1442, adică trebuia să fi fost din aceeaşi generaţie cu Şte­fan cel Mare. Prin urmare, schimbul de moşii dintre voievod şi Căliian a putut avea loc înainte de 1480, ba poate chiar pe la acelaşi an 1470, când era numit primul pârcălab de Orhei.

Or, pentru consolidarea urgentă a cetăţii sorocene, pentru întreţinerea unei garnizoane şi a unor administratori locali Ştefan cel Mare transmite urgent acele trei sate (Cosaceuţi, Tri- cinţi, Strijacouţi) „ca să asculte de cetatea noastră, de Soroca“. De aici am putea deduce că informaţia din actul fals de la 23 noiembrie 1470, conform căreia la Soroca era un pârcălab pe nume Albul²³, pare să re­flecte în principiu anumite realităţi, încât cel care a produs falsul fie că a încercat să reconstituie un do­cument pierdut, fie că s-a bizuit pe anumite informa­ţii reale care au ajuns până la el prin tradiţia orală.

Mai mult, unii cercetători consideră că un aseme­nea dregător notoriu din prima jumătate a sec. XV (1436, 1445), Stan posadnic, care, precum s-a arătat în literatura de specialitate, era în strânsă „legătură de rudenie cu Coste posadnic, părcălab de Soroca, […] precum şi faptul că dregătoria de posadnic se moşte­nea, s-ar putea conchide că Stan posadnicul […] ar fi primul dregător cunoscut, deocamdată, al ţinutului Soroca“²⁴ (şi, respectiv, al cetăţii Soroca, am continua noi). Din anumite motive (de la ultima menţiune a lui Stan posadnic, 1445, şi până la prima menţiune a lui Coste posadnic, 1499, sunt 54 de ani, ceea ce ne face să admitem lipsa unei verigi intermediare între ei), nu împărtăşim întru totul părerea că Coste posadnic ar fi fiul lui Stan posadnic.

Dacă privim mai larg problema posadelor, ob­servăm că acestea erau plasate în părţile de margine ale ţării, având funcţii de apărare, de vamă şi de tre­cere peste râurii. Domnii moldoveni de la Alexan­dru cel Bun (poate şi de mai înainte) până la Ştefan cel Mare au avut numiţi dregători în posade. Un prim demnitar care a deţinut dregătoria de posad- nic, adică diriguitor al unei posade (nu cunoaştem al căreia), este pan Laţco posadnic, menţionat la 12 decembrie 1421, fiind pe atunci şi membru al sfatu­lui domnesc. Dintre cele mai vechi sunt atestate la 12 martie 1439 şi la 26 mai 1449 posadă pe râul Moldova, mai sus de târgul Baia, care, precum se ad­mite, era punct de vamă pe un drum de trecere spre Ardeal. Iar alte posade de la Hârlău şi Iaşi pe Prut, menţionate la 5 aprilie 1448, situate în interiorul ţării, îşi aveau începuturile, probabil, de pe timpul pe când aceste ţinuturi erau la marginea ţării în vecină­tate imediată cu stăpânirile mongolo-tătare. Într-un alt document purtând aceeaşi dată, 5 aprilie 1448, este menţionată o „posadă … la Nistru ‘, faţă de care până la acea dată aveau anumite obligaţii mai multe sate (Râpciciani, Rădăuţi, Dobrăcineşti, Balaneşti şi Davidăuţi) şi priseci (de la Rădăuţi, Rusnădzeşti şi Visoca).

Poate această din urmă posadă era cea de la Vadul Sorocii, unde îşi aveau sediul dregătorii soroceni, între care poate şi Stan posadnicul. Se pare că pe atunci posada nistreană era destul de importantă, dacă pentru mersul bun al activităţii sale de apărare şi de vamă trebuiau, precum se arată în actul din 5 aprilie 1448, să îndeplinească diverse prestaţii (în­tre care şi cea de jold considerată drept „categorie de obligaţii cu caracter militar”, adică de pază în cazul nostru) mai multe sate şi prisăci.

Cititorul, care insistă asupra unor dovezi, va pune pe bună dreptate întrebarea: de ce aceşti dregători, timp de circa 100 de ani, nu sunt reflectaţi în izvoare­le vremii? Un prim răspuns, care pare să se desprindă cu o anumită doză de adevăr, este că aceşti dregători de Soroca mai multă vreme nu au făcut parte nici din sfatul domnesc, nici dintre demnitarii de prim rang ai ţării. În acelaşi timp, nici citadela de la Soroca nu făcea parte din cetăţile şi centrele de apărare mai im­portante. Cum numai s-a profilat clar pericolul ex­tern la Nistru, s-a impus cu rapiditate necesitatea de a consolida linia de apărare din estul Moldovei, prin întărirea cetăţilor Soroca şi Orhei, care devin deose­bit de importante în sistemul de apărare al ţării. În fruntea acestor cetăţi au început a fi numiţi dregători de prim rang, care au început a fi trecuţi şi în acte­le de cancelarie ale Ţării Moldovei. Drept urmare, constatăm numele unor dregători ai acestor ţinuturi de margine doar cu începere din ultimele decenii ale sec. al XV-lea.

Din cele arătate se desprinde clar concluzia că ce­tatea, ţinutul şi târgul Soroca îşi au începuturile la o dată anterioară celor prezentate de primele lor menţi­uni în izvoarele interne, încât numai cercetările arhe­ologice ar putea veni cu noi date în această privinţă.

Andrei EȘANU, Valentina EŞANU,
TREPTE ALE DEVENIRII: CETATEA, ȚINUTUL, TÂRGUL SOROCA
(Cetatea Soroca – istorie, memorie și tradiții seculare: Materialele conferinței, 4-5 aprilie 2014, Soroca)